joi, 26 mai 2011

Caterincă politică


Ne obişnuim cu răul şi trăim binele cu nebăgare de seamă, ca pe o iluzie de-o clipă.


Greu de explicat de ce Opoziţia este atât de inconsistentă într-o ţară să­ra­că şi umilită. Cum, după ani de gu­ver­nare antisocială, partidul de stânga reuşeşte doar să existe inerţial, fără să con­s­tituie glasul de chemare la re­vol­tă al celor obidiţi. De unde aceste neputinţe? Ori partidul care do­mi­nă alianţa aflată la putere este al nai­bii de abil, ori formaţiunile de opo­ziţie se dovedesc inapte luptei politice sau sunt complice cu cei care au as­tăzi în mână pâinea şi cuţitul. Răs­pun­sul cel mai aproape de adevăr este varianta care combină toate ipo­te­zele.
Sunt voci ce afirmă că de câţiva ani încoace PSD ocupă inutil stânga sce­nei politice, blocând apariţia unei alte formaţiuni socialiste care şi-ar fi putut juca doctrinar rolul, nu doar mimându-l. Având cele mai mari oportunităţi – o guvernare pă­gu­boa­să, o gestiune defectuoasă a crizei, o le­gislaţie mereu în defavoarea ce­tă­ţea­nului, gafe permanente, furtişaguri pe toate planurile şi multe alte bube şi păcate la vedere ce au stârnit ne­mul­ţu­mirea populaţiei – PSD a ratat sis­te­matic şansele să redevină prima voce politică a ţării. Mai mult, pentru pof­ta unora dintre liderii săi de a se bran­şa la resurse, s-a alăturat PDL într-o coaliţie sinucigaşă. De la marea for­maţiune politică, din primii cincisprezece ani de după Revoluţie, a ajuns să facă opoziţie la foc mic, atunci când nu se comportă ca un partid de companie drăgălaş şi co­mod pentru stăpânul care l-a adus la gu­­ver­na­re. De a avea comportament de par­tid cu pretenţia să guverneze sin­gur, nici vorbă. Se complace cu sta­tutul de „copilot”.
PNL, scăpat ca prin minune de sucurile gastrice ale stomacului po­li­tic portocaliu, după ce s-a bucurat un timp de simplul fapt că mai există, a început să vadă în şansa primită semnul că este sortit să poată mai mult. Cu un lider carismatic deloc dis­pus să stea continuu pe baricade, par­tidul a reuşit o importantă alianţă politică în termeni la care nu visa. Nu o victorie împotriva puterii, ci un ascendent în faţa partenerului de opoziţie. Logica principală a noii alianţe social-liberale este suspendarea preşedintelui.
Cu cât timpul trece şi obiectivul înlăturării lui Băsescu nu este atins, cu atât scopul iniţial se preface într-o oportunitate pentru PDL şi într-un beneficiu exclusiv pentru liberali, mai precis pentru Crin Antonescu, căruia i s-a netezit calea spre Cotroceni în 2014. Singurii care pot pierde din această ecuaţie sunt pesediştii, chiar dacă, făcând noi compromisuri, îşi vor vedea şeful în funcţia de premier al primului guvern de sacrificiu de după epoca Băsescu. Când preşedinte va deveni Crin Antonescu nu va fi de mizat pe faptul că acestuia îi plăcea mai mult să citească decât să se joace.
Situaţia e cu atât mai parşivă, cu cât rolul Opoziţiei a fost asumat de o parte a presei, cealaltă rămânând să facă propagandă puterii. Devastatul peisaj media a fost cel mai bine spe­culat de Traian Băsescu. Din exces de zel, presa care i se opune a comis greşeala să-l culpabilizeze din orice, transformându-l din ţintă în victimă. Incriminându-l zilnic, a reuşit contraperformanţa de a-l înfăţişa ca pe un hăituit. Supralicitând, a coborât în derizoriu gravitatea faptelor sale. Lipsa selecţiei privind responsabi­li­tă­ţile reprobabile cu care era încărcat con­tinuu a făcut tocmai să i se des­car­ce vinovăţiile. Lovindu-l uneori fără dis­cernământ, i-au mutilat într-atât fi­gura, încât a ajuns greu de recunoscut în momentele când trebuia identi­fi­cat marele vinovat al tragediilor pe care le-am trăit. Executându-l repetat mediatic, s-a dat satisfacţie mulţimii mulţumite doar cu „dreptatea” văzută la televizor. Do­ve­zile unei realităţi monstruoase şi stimulente pentru o reacţie socială s-au convertit în percepţia că răul este suportabil, iar personajul negativ unul simpatic – un miştocar de ex­cep­ţie. Această abordare nu-i mai con­vinge decât pe cei deja convinşi, iar pe unii dintre aceştia, agasaţi de sti­lul obsesiv şi îngroşat, îi determină să treacă în tabăra „indiferenţilor”. Un act de presă coroziv transformat într-un abraziv de curăţat mizerii politice.
Din când în când, cineva mai arun­că o petardă anunţând că, gata, acuşica se va rupe PDL şi se va putea forma mult dorita majoritate parlamentară care să-l debarce pe Băsescu. Anestezicul, din ce în ce mai slab, îşi face efectul doar printre îndârjiţi sau vi­să­tori, căci restul îşi trăieşte re­sem­na­­rea. Cei lucizi ştiu că o mafie nu se scindează de bunăvoie, fără a-şi sem­na singură sfârşitul. Portocaliii nu vor fisura periculos, sunt conş­ti­enţi că nici măcar trădătorii nu se vor salva.
Periculos este că am început cu toţii să ne obişnuim. Când jafurile şi min­ciunile au ajuns să aibă o frec­venţă atât de mare, dominând istoria faptelor publice, atunci anormalul de­vine perceput ca normal. Ne obiş­nuim cu răul şi trăim binele cu ne­bă­ga­re de seamă, ca pe o iluzie de-o cli­pă. Nu mai evoluăm, ci doar ne adap­tăm. Vieţuind strâmb, ne bucurăm că azi e mai bine decât mâine şi, în plus, e şi caterincă.

Autor: VALENTIN NICOLAU    26 mai 2011


Câtă dreptate are!

Niciun comentariu: