sâmbătă, 25 septembrie 2010

Einstein avea dreptate! Timpul se scurge diferit la altitudini diferite



A durat un secol, dar oamenii de stiinta au confirmat, in sfarsit, teoriile lui Einstein: timpul trece, intr-adevar, mai repede la altitudini mai mari.

In cadrul unui experiment inedit, realizat cu ajutorul celor mai precise ceasuri atomice inventate vreodata, cercetatorii au demonstrat ca dispozitivele de masurare a timpului isi accelereaza ritmul atunci cand sunt ridicate fie si la numai 30 de centimetri de sol.

Desigur, fluctuatia este insesizabila la nivelul perceptiei umane. Cei care isi inchipuie ca, petrecandu-si viata intr-un beci, vor trai mai mult, ar trebui sa stie ca efectul este atat de marunt, incat diferenta de nivel ar adauga doar 90 de miliardimi de secunda unei durate de viata de 79 de ani.

Totusi, extraordinarul experiment valideaza una dintre cele mai bizare consecinte ale teoriilor emise de Albert Einstein, cel care a afirmat ca timpul este relativ. Conform Teoriei Generale a Relativitatii, aparuta in 1907, ceasurile functioneaza mai repede la altitudini mai mari, deoarece intampina o forta gravitationala redusa comparativ cu cea exercitata la suprafata Pamantului.

Fenomenul, denumit dilatare gravitationala a timpului, a fost demonstrat prin plasarea unor ceasuri atomice in avioane cu reactie, ridicate la mari altitudini. Conform predictiei lui Einstein, aceste ceasuri au mers mai repede decat cele lasate la sol. Aparatele folosite in experiment sunt atat de exacte incat capata o eroare de sub o secunda, in plus sau in minus, o data la 3,7 milioane de ani.

Descopera.ro 24 septembrie 2010

Sursa: Dailymail

miercuri, 22 septembrie 2010

Enigme ale comportării animalelor. ( 3 )






DOTĂRI ŞI CARACTERISTICI DEOSEBITE / INEXPLICABILE ALE ANIMALELOR (III)

ALTE ENIGME BIOLOGICE.

Anghila

Angulla anguilla – anghila – este un peşte migrator. Trăieşte în fluviile din vestul şi sudul Europei.

Adulţii migrază în vecinătatea insulelor Bermude (Marea Sargasselor) unde, după depunerea icrelor, mor. Larvele, duse de curentul Gulf Stream, ajung după 2-4 ani în fluviile Europei unde se transformă în adulţi. Ele pot să se târască pe uscat dintr-un bazin hidrografic în altul; aceasta are loc noaptea, când se târăsc pe iarba umedă mai mulţi kilometri. (Dicţionarul Enciclopedic Român)

Care să fie pattern-ul informaţional al acestor peşti, ce sofisticat program au la baza existenţei lor care să-i determine să facă, timp de cca 12 ani cât este viaţa unei anghile, o călătorie dus-întors pe cca 10-12.000 km [Marea Sargaselor – Europa] şi să ajungă în apele dulci contra cursului apei (contra curentului)?

De ce există aceste condiţii de viaţă?

Numai aşa se pot menţine speciile de anghilă migratoare?

Peşte tropical

Un documentar difuzat pe Discovery Channel a arătat secvenţe din viaţa unei specii de peşte ce trăieşte în apele tropicale ale Amazonului. Deoarece în aceste ape sunt mulţi prădători care se hrănesc cu icre, această specie îşi „asvârle” icrele pe frunzele florei tropicale care beneficiază şi de soare şi care se află la 1 - 1,5 metri deasupra apei. Pentru a se realiza eclozarea puietului, peştii respectivi vin la perioade de timp bine determinate şi stropesc icrele pentru ca acestea să aibe umiditatea necesară dezvoltării larvelor în ou. După ce ies mormolocii, aceştia alunecă în apă şi reintră astfel în mediul prielnic evoluţiei lor în peşti.



Un alt mister nedezlegat: DELFINII

Sunt atât de inteligenţi, de comunicativi şi de bucuroşi de viaţă, încât îi de păşesc în multe privinţe pe oameni. În cele mai vechi legende se spune, chiar, că ar fi foştii locuitori ai Atlantidei, transformaţi în peşti.

Istoria delfinilor incepe cu mult inaintea celei umane. Studiul fosilelor a demonstrat ca, in urma cu aproximativ 50 de milioane de ani, un mamifer cu puţină blană şi un corp prelung a alunecat intr-o laguna tropicala din Marea Tethys, care se intindea din Spania zilelor noastre, pana in Orientul Mijlociu. În timp, acea creatura s-a adaptat la viaţa marina, pierzandu-şi parul şi alungindu-si corpul. Narile ei s-au deplasat catre creştetul capului, iar membrele au devenit aripioare inotatoare. Asa arata delfinul in zilele noastre.



Delfinii reprezinta, in continuare, pentru oamenii de ştiinţa, o fiinţa misterioasa, necunoscuta. Oricine i-a vazut a ramas fascinat de incredibila lor energie, de bucuria vieţii pe care o degaja şi de inteligenţa lor rernarcabila. Gingăşia şi atitudinea parca plina de optimism a acestor fiinţe joviale îi fac pe copii sa rada, iar pe adulţi - sa redevina copii. într-un mod cu totul misterios, delfinii ating cumva profunzimea sufletului omenesc.

Delfinul din oglinda

Dar cat de inteligente sunt oare aceste fiinţe? Inteligenţa este definita de oamenii de stiinţa fie prin capacitatea de a comunica, fie prin conştiinfa propriei persoane. Studiile vieţii delfinului realizate in ultimele decenii au demonstrat ca delfinii poseda ambele calitaţi, atat aceea de a comunica intre ei, cat şi conştiinţa de sine. Diana Reiss, profesor de psihologie la Universitatea din New York, a demonstrat ca delfinii se pot recunoaşte in oglinda şi chiar o folosesc pentru a-si "inspecta" diverse parţi ale corpului. O asemenea abilitate se credea pana acum ca o deţine doar omul.

Cercetarile comportamentale au dovedit ca delfinii indeosebicei din specia afalin, au personalitaţi distincte, se pot gandi la viitor si folosesc uneltele. Pâna nu demult,oamenii de stiinţa afirmau ca fabricarea şi folosirea uneltelor este trasatura esenţiala a omului, care il separa net de celelalte fiinţe. Evoluţia speciei umane are la baza tocmai aceasta abilitate, insa cercetarile recente demonstreaza ca ea nu ne aparţine in exclusivitate. Astfel, in Golful Rechinilor din Australia, s-a descoperit ca delfinii si-au "confecţionat" din bureţi marini o banda care sa le protejeze botul sensibil când foreaza fundul oceanelor.

Un limbaj cu mii de semnale

Un argument important pentru a susţine ca delfinii sunt fiinţe extrem de inteligente este modul lor de a comunica. S-a constatat ca aceste animale folosesc în comunicare aproximativ 14 mii de semnale, in timp ce oamenii, in convorbirile lor zilnice, se limiteaza doar la o mie de cuvinte! Mai mult decat atat, un singur semnal al delfinilor cuprinde mult mai multe semnificaţii decat un simplu cuvant. Delfinii sunt capabili sa emita o gama largă de sunete, de la fluierat, modalitatea lor prin­cipală de comunicare, la clicuri, zgomote scurte, folosite in principal pentru ecolocaţie. Ecolocaţia este mai bine cunoscuta sub numele de "sonarul delfinilor". Acest "instrument" le permite sa localizeze obiecte sau organisme vii aflate la sute de metri distanţa, cu un remarcabil succes. Sistemul senzorial de ecolocaţie al delfinilor este fascinant prin complexitate, dar ramane in continuare un mister pentru ştiinţa moderna. Fiecare delfin adopta o "semnatura", un sunet aparte care-l caracterizeaza doar pe el, astfel incat sa se poata re cunoaste unii pe ceialalţi. In concluzie, putem afirma ca eficienţa utilizarii codurilor nu este o caracteristica exclusiv umana.

Kelly si pescarusii

La Institutul de studii ale mamiferelor marine din Mississippi, delfinul Kelly si-a construit de mult o reputaţie bine meritata. To|i delfinii de la institut sunt instruiţi sa stranga mizeriile care cad in bazinele lor, iar apoi negociaza cu ingrijitorii schimbul deşeuri-peste. Însa delfinul Kelly a mers mai departe decat toţi ceilalţi, uimindu-si instructorii. El ascundea gunoaiele pe fundul bazinului, sub o piatra. De câte ori dresorul se apropia, se ducea la fund si aducea doar o mica parte din gunoiul strans, primind in schimb o porţie de peste. Tratativele însa nu se încheiau aici, Kelly repetand operaţiunea pentru a primi tot mai mult peste. Dar agilitatea mintii lui Kelly nu s-a oprit aici. Intr-o zi, un pescarus a poposit in bazin. Kelly a imobilizat intrusul si l-a predat instructorului. Acesta a fost atât de mirat de captura, încât i-a oferit o mulţime de peste. Se pare ca experienţa i-a dat idei noi. La masa, ea a pus deoparte ceva peşte si l-a ascuns sub piatra unde ascundea gunoaiele. Cand nimeni nu era prin preajma, a scos pestele la suprafaţa si l-a folosit ca momeala pentru a atrage alţi pescarusi. In timp, şi-a invaţat si puiul sa faca şi metoda s-a raspândit. Acum, momirea pescarusilor a devenit chiar un soi de joc la delfini.

Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!

Poate ca acesta este un mesaj pe care delfinii încearca sa ni-1 transmita, prin comportamentul lor in colectivitate. Ei se ghideaza dupa o adevarata"filosofie" sociala si se dedica intregului grup. Cand unul dintre ei se simte slabit, toţi ceilalti il inconjoara cu afecţiune, pentru a-1 apara de eventualele pericole si, daca acesta nu mai poate ajunge la suprafaţă cu propriile puteri, toţi ceilalţi il susţin,impingandu-l spre aer, pentru a putea respira. Delfinii dovedesc altruism şi actioneaza cu generozitate.


Exista sute de marturii ale oamenilor salvaţi de catre del­fini de la inec sau de atacul rechinilor. In urma cu caţiva ani, in golful Eliat, din Orientul Mij-lociu, un turist britanic a fost salvat in mod miraculos de catre trei delfini de la atacul unui rechin.

Nici o alta specie de animale salbatice nu se comporta cu atata afecţiune, devotament si incredere faţa de oameni. Mai mult decât atat, delfinii au grija şi de mediul ambiant, din care işi iau exact atata hrana câta au nevoie, nu distrug şi nu omoara inutil alte vieţuitoare.

Delfinii terapeuţi

In ultimii ani, terapia cu delfini a luat o mare amploare, devenind un fenomen "la moda" in incercarea de a trata diverse afectiuni, in special ale copiilor bolnavi de autism, paralizie cerebrala sau sindromul Down.

În lucrarea sa intitulata "Mesajul delfinilor", Patri­cia St. John povesteste cum a descoperit ca delfinii şi copiii autişti "comunica" intr-un mod cu totul aparte. Ea a încercat sa-i apropie si rezultatele au fost spectaculoase: copiii bolnavi ieşeau treptat din izolarea lor in preajma delfinilor.

Recent a aparut ideea ca delfinii ar trebui sa fie declaraţi "persoane non-umane", cu dreptul de a fi trataţi ca "indivizi". Delfinii sunt constienţi de mediul lor, au emoţii, au personalitaţi distincte, control de sine, şi îi trateaza pe ceilalţi cu respect, fara a cere nimic in schimb. Recunoaşterea inteligenţei deosebite a delfinilor si declararea lor ca persoane este insa greu de acceptat, in condiţiile in care omul isi proclama suveranitatea de fiinţă raţionala asupra intregii planete (??!!).

La delfini exista ceva impresionant. Ei demonstreaza neîncetat o vie dorinţa de a comunica si empatiza cu alte creaturi ale pamantului. Acest atribut rar, un alt animal, Homo Sapiens,înca nu l-a invaţat per­fect.



Am prezentat câteva cazuri reale în care se manifestă forme ale viului, ale vieţii. Cele relatate, alături de alte miliarde de miliarde de trăiri şi de existenţe ale vieţuitoarelor acestei planete – câteva au constituit subiectul unor articole postate pe cele două bloguri – aratăcât de complex şi minuţios este programul după care fiinţele se nasc, trăiesc, se dezvoltă, se transformă şi se integrează în complicatele relaţii cu mediul, cu alte specii.

Subliniez că, dincolo de caracteristicile fizice şi însuşirile dominante determinate de pattern-ul fiecărei fiinţe, există o inter-relaţionare între specii ce depăşeşte înţelegerea şi simţurile noastre; există de asemenea caracteristici ce fac parte din domeniile ce determină atitudinea, gândirea, mentalitatea, comportamentul încă neelucidate.

Indiferent de modul Dvs de a gândi şi interpreta aceste fenomene: sceptic, cinic, gnostic, partizan al evoluţiei speciilor, ateu, agnostic, entuziast, credincios, religios, partizan al intelligent design, al creaţionismului, trebuie cu toţii să recunoaştem că viul – viaţa are extrem de multe forme de manifestare din domeniul spiritual – dintre care o parte v-au fost prezentate în acest material – care sunt evidente dar pe care nu reuşim încă să le descifrăm, să le găsim originile, să le „cuantificăm”, să le „pipăim” cu cele numai cinci simţuri ale noastre. La stadiul actual de cunoaştere rămân încă enigme.

Faţă de aceste realităţi ale căror cauze rămân necunoscute, apreciez că sunt două feluri de reacţii / atitudini:

- Să le consemnăm ca fapte oarecare, să le ignorăm ca nefiind pe deplin cuantificate şi unanim evidenţiate de ştiinţă ca fenomene, să trecem indiferenţi pe lângă ele, pentru că, ce să-i faci: aşa e viaţa!

- Să le luăm în considerare ca manifestări ale fiinţelor, încă enigmatice, dar care influenţează puternic viaţa, să le punem în evidenţă, să ne adaptăm traiul / existenţa în mod corespunzător şi să le apreciem la o valoare cât mai apropiată de semnificaţia şi influenţa lor asupra cotidianului.

Alegeţi şi fiţi fericiţi!

Sorin302

Surse:

Telegraph Science

Jan van Helsing – Copiii Mileniului III, ed Antet, 2003

revistamagazin.ro.

Pravda

Formula AS-anul XX, nr. 929, iulie2010 19 – articol semnat de Natasa Galche

Dicţionarul Enciclopedic Român

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Enigme ale comportării animalelor. (2)





DOTĂRI ŞI CARACTERISTICI DEOSEBITE / INEXPLICABILE ALE ANIMALELOR ( II )

Pasarile sunt capabile sa scaneze viitorul

Desi la prima vedere, zburatoarele nu par a avea nimic special, biologii sunt din ce in ce mai fascinati de capacitatile acestora, folosindu-se de fiecare “ocazie” tehnologica pentru a patrunde in lumea acestora.

Cercetatorii au descoperit fosilele unei pasari carnivore gigantice in Antarctica, care a trait in urma cu mai bine de 40 milioane de ani. Acesti monstri ai cerurilor aveau o inaltime de peste 3 metri, iar dintre armele de vanatoare se evidentiaza ciocurile lungi de 60 de centimetri, cu ajutorul carora terorizau animalele. Insa pasarile au reusit performanta de a se adapta continuu la schimbarile prin care erau nevoite sa treaca.

Cercetarile recente indica faptul ca acestea pot asimila si procesa informatii, prin urmare poseda o forma de intelect. Cercetatorii americani au dezvoltat o camera video unica, care le permite sa vada lumea prin ochii unei pasari. Viteza cu care acestea inregistreaza informatiile este de 100 de ori mai mare decat cea a ochiului uman. Mai mult decat atat, se pare ca zburatoarele sunt in posesia unei arme la care oamenii pot doar sa viseze: capacitatea de a scana viitorul. Pasarile pot vedea toate miscarile pe care le vor face in urmatoarele ore, ca si pericolele sau obstacolele care le vor iesi in cale, folosindu-se de aceasta capacitate irationala pentru a se orienta in spatiu. (Sursa: Pravda)

Păsările au un complex sistem de neuroni

Dar nu numai creierul şi neuronii existenţi în sistemul nervos uman au aceste multe capabilităţi necunoscute încă însă care se „descoperă” pe măsură ce ştiinţa avansează în tehnică şi se abordează fenomene, altădată date la o parte fiind catalogate drept paranormale, anormale, mistice, „lucrări ale diavolului”.

Mai jos reproduc informaţia apărută în revista Magazin nr 854 din 11 octombrie 2007

Cercetătorii germani de la Universitatea Oldemburg au reuşit pentru prima oară să pună în evidenţă faptul că anumiţi neuroni specializaţi în creierul păsărilor migratoare,

sensibili la fluctuaţiile magnetice, le permit să „vadă” efectiv câmpul magnetic terestru. Dominik Heyes şi colegii săi au reuşit să descifreze mecanismele implicate, la nivel neuroanatomic, demonstrând că există o „cale” specială între ochiul şi creierul păsării, care poate explica pe deplin ce se petrece. După ce traseele nervoase din creierele unor păsări ţinute în captivitate au fost urmărite şi analizate, savanţii au ajuns la o concluzie interesantă. Ei au evidenţiat existenţa, în ochi, a unor molecule sensibile la câmpul magnetic, numite criptocromi, care par să stimuleze fotoreceptorii, în funcţie de orientarea câmpului magnetic. Descoperirea sugerează că păsările migratoare percep, efectiv, câmpul magnetic, fie ca pe o pată, fie ca pe o dâră luminoasă, apărută în câmpul lor vizual.

Iată că şi păsările au un complex sistem de neuroni care fac posibil orientarea lor în spaţiu; din punct de vedere al orientării în spaţiu, creierul lor este mult mai „dotat” decât creierul uman, fapt ce mă face să mă gândesc că această „construcţie” a vieţii şi a viului este concepută după planuri extrem de complexe, minuţioase care se referă la absolut toate formele de viaţă existente pe Pământ şi nu numai.



Ciocul pasarilor e un dispozitiv magnetic de navigatie?

Se stia de multa vreme ca pasarile folosesc, pentru a se orienta in cursul lungilor zboruri ale migratiei, campul magnetic terestru, dar modul in care functioneaza acest sistem de navigatie este disputat de decenii.

Una dintre teorii sustine ca pasarile ar avea abilitatea de a "vedea" liniile campului magnetic al Pamantului, in vreme ce, dupa o alta ipoteza, ciocul lor ar contine particule magnetice care actioneaza ca un fel de busola.

Cercetari recente realizate la Institutul Max Plank din Germania par sa sustina cea de-a doua teorie.

Remagnetizand particulele minerale ce contineau fier din ciocul unor pasari - macalendri si lacari - cercetatorii au constatat ca pasarile se indreptau in directii diferite de cea normala.

Ciocul pasarilor ar fi, asadar, au concluzionat cercetatorii, un soi de "instrument de navigatie", conectat la sistemul nervos si care contribuie, cel putin partial, la orientarea pasarilor in cursul migratiei. (Sursa: Telegraph Science)



Memoria colectiva a universului. Argumente.



Biologul britanic dr. Rupert Sheldrake propune o teorie complementară şi ne oferă o explicaţie nematerială a moştenirii, a evoluţiei şi a memoriei atât pentru sistemele organice cât şi pentru cele anorganice.

Exemplele adunate de Rupert Sheldrake l-au dus, in cele din urma, la concluzia existentei unor campuri morfo-genetice, un fel de memorie colectiva a naturii, care incorporeaza experienta fiecarui individ, indiferent daca este vorba de bacterii, plante, animale, oameni sau chiar cristale. Biologul englez este convins ca toate formele aflate in natura sunt definite de campurile morfo-genetice, care alcatuiesc un fond de memorie universala, in afara de spatiu si timp.


În opinia lui Sheldrake, toate formele naturii, fie ele oameni, animale, plante, chiar şi materie anorganică,sunt controkate de câmpurile morfogenetice.

"Tot ce exista este in legatura cu aceste campuri", spune el. "Ele influenteaza dezvoltarea, forma si comportamentul fiecarui individ. Telepatia, previziunea fac parte din acest urias fond de informatie colectiva". Campurile morfice sunt alimentate cu informatii venite din forme de viata deosebite, ceea ce duce, in final, la un comportament anumit, in care experienta comuna se preia in mod automat. Sheldrake numeste acest fenomen "rezonanta morfica".

Supranumit "Galileo al mileniului trei" (in ciuda ostilitatii stiintei oficiale), Sheldrake (profesor, totusi, la Universitatea din Cambridge) i-a inspirat, in schimb, pe cercetatorii chinezi, care pun la cale un sistem de alerta impotriva cutremurelor, bazat pe reactia animalelor. Yak-ul tibetan, de exemplu, in cazul unui cutremur, se culca la pamant, cu picioarele intinse, cu mult inainte de a se dezlantui. Ursii Panda se tin de cap si tipa din toate puterile, lebedele parasesc apa si ies pe pamant, toate astea, inainte ca respectivul cataclism sa se produca.

Aceste câmpuri morfogenetice nu numai că influenţează forma unitară a unei specii, ci sunt şi un fel de purtătoare de memorie, poate fi considerat un fel de memorie colectivă, care înmagazinează şi influenţează comportamentul organismelor.

R. Sheldrake explică acest lucru prin următorul exemplu:

Naturalistul sud-african Eugene Marais a desfăşurat în anii 20 experimente care pledau pentru existenţa unor astfel de câmpuri. El a făcutobservaţii asupra termitelor, ai căror”muncitori” au reparat breşe pe care el le făcuse în deal....

Se ia o placă de oţel care depăşeşte ca lăţime şi ca înălţime, cu o bucată, muşuroiul şi se înfige vertical în breşadeja făcută, în aşa fel încât să împartă atât intrarea, cât şi muşuroiul, în jumătate.

Acum nu mai poate exista contact între cele două părţi, din care în plus, una este retezată din celula reginei. „Muncitorii” de pe o parte a breşei nu ştiu nimic de cei de pa partea cealaltă.cu toate acestea, termitele construiesc de ambele părţi ale plăcii grămezi sau turnuri asemănătoare. Dacă în final îndepărtăm placa de oţel, atunci amândouă jumătăţile închid gaura perfect. Nu putem să nu tragem concluzia că undeva există un plan pe care termitele l-au urmat. Unde este sufletul, psihicul ăn care e depozitat acest plan pus la punct?..... Cum este repartizată fiecărui „muncitor” sarcina sa în lucrarea finală?....

Aceste lucrări de reparaţii au fost coordonate în mod evident de un mod de organizare superior. Marais îl numea „sufletul grupului” iar eu îi spun câmp morfologic....”

Marais şi-a dus mai departe cercetările şi a făcut observaţii în legătură cu relaţia strânsă dintre câmpul organizatoric şi regină, atât de strânsă încât moartea reginei a oprit în mod evident acest câmp.... Putem să despărţim termitele de regină luni întregi cu această placă şi cu toate acestea ei lucrează sistematc în continuare, atât timp cât regina lor este în viaţă în celula ei; dar de îndată ce o omorâm sau o îndepărtăm, munca se opreşte”

Un alt exemplu se referă la cele o sută de maimuţe.

Pe o insulă japoneză, oamenii de ştiinţă au făcut experimente cu un grup de maimuţe. Li s-au aruncat maimuţelor cartofi în nisip pentru a li se testa comportamentul. Maimuţele i-au luat şi i-au consumat, dar în acelaşi timp au remarcat gustul neplăcut al nisipului, care scrâşnea între dinţi. O maimuţă ceva mai inteligentă decât celelalte s-a dus cu cartoful ei la un pârâu din apropriere şi l-a spălat. Curioase cum sunt maimuţele, celelalte o observaseră pentru a vedea ce are de gând să facă. După ce au constatat că gustul cartofului fără nisip era evident mai plăcut , au imitat-o. Când cercetătorii le-au mai aruncat apoi alţi cartofi în nisip, maimuţele s-au dus direct la pârâu şi i-au spălat acolo. Aşa au făcut nouăzeci şi nouă dintre ele, până când ultima nu s-a mai dus cu cartoful la pârâu, ci la mare şi acolo l-a spălat în apă sărată. I-a fost clar maimuţei că e mult mai gustos cartoful cu sare. Dar s-a întâmplat ceva interesant. Nu numai toate celelalte maimuţe au imitat-o, ci la fel au procedat şi toate cele de pe o insulă vecină, la o distanţă de nouăzeci de kilometri. Şi acestea s-au dus, după ce li s-au aruncat cartofii în nisip, direct la mare şi i-au spălat acolo. La fel s-a întâmplat şi pe uscat.

Prin cele o sută de maimuţe se adunase suficient potenţial energetic pentru ca acest gând să fi trecut brusc la celelalte reprezentante ale speciei.

Urmează partea III