MOMENTUL ADEVĂRULUI (III)

VIZIUNEA SISTEMICĂ ASUPRA VIEŢII

Această nouă viziune asupra realităţii se bazează pe conştientizarea interrelaţionării şi interdependenţei tuturor fenomenelor – fizice, biologice, psihologice, sociale şi culturale.

Viziunea sistemică este de concepţie şi se vrea a reprezenta o schimbare profundă în imaginea noastră asupra lumii: de la concepţia mecanicistă a lui Descartes şi Newton la una holistică şi ecologică.

Viziunea sistemică se dovedeşte a fi o abordare fructuoasă de tip b o o t s t r a p4, [similară abordării dezvoltate de fizica contemporană] care înseamnă formarea treptată a unei reţele de concepte şi modele articulate între ele şi, în acelaşi timp, dezvoltarea organizaţiilor sociale corespunzătoare. Aceste teorii şi modele vor trece dincolo de distincţiile convenţionale dintre diverse discipline, cu utilizarea unui limbaj adecvat pentru descrierea diferitelor aspecte ale contextului realităţii caracterizat prin existenţa a mai multor niveluri şi prin existenţa unor relaţii între acestea.


F. Capra subliniază de mai multe ori în cuprinsul cărţii că, neexistând încă un vocabular adecvat noii viziuni sistemice, a trebuit să folosească noţiunile existente care, în unele descrieri, expuneri nu pot arăta exact sensul afirmaţiilor.


ORGANISMELE5 VII

Majoritatea biologilor şi medicilor din zilele noastre aderă la o viziune de tip mecanicist şi încearcă să reducă funcţionarea organismelor vii la mecanismele celulare şi moleculare bine definite, ceea ce este parţial justificat. Dar organismele vii nu sunt maşini ci, mecanismele biologice sunt cazuri speciale ale unor principii de organizare mult mai vaste, mai cuprinzătoare. Ştiinţa biomedicală s-a concentrat însă asupra proprietăţilor de tip maşinist ale materiei vii şi a neglijat să studieze natura organismică, sau sistemică, a acesteia.

Viziunea sistemică priveşte lumea din punctul de vedere al relaţiilor şi integrării. Sistemele sunt entităţi integrate, ale căror proprietăţi nu pot fi reduse la proprietăţile părţilor componente mai mici. În natură abundă exemplele de sisteme. Fiecare organism – de la cele mai mici bacterii, trecând prin marea varietate de plante şi animale, până la oameni - reprezintă un sistem integrat şi ca atare, un sistem viu. Aceleaşi aspecte de integritate sunt etalate de sistemele sociale – ca de ex un moşuroi de furnici, un stup de albine sau o familie de oameni - şi de către ecosistemele care constau dintr-o dintr-o diversitate de organisme şi de materie neînsufleţită care se află într-o interacţiune reciprocă.

Toate aceste sisteme naturale reprezintă întregi ale căror structuri specifice iau naştere din interacţiunea şi interdependenţa reciprocă a părţilor lor componente. Întregul este întotdeauna diferit de simpla sumă a părţilor sale componente.

Un alt aspect important al sistemelor îl reprezintă natura lor intrinsec dinamică. Paul Weiss spune „....Formele de viaţă trebuie privite în primul rând ca un indicator evident, ca un indiciu, al dinamicii proceselor formative care stau la baza acestora”.

În cadrul organismelor, structura organică este determinată de către procese, spre deosebire de maşini a căror activităţi, a căror funcţionare sunt determinate de structura lor.

Organismele prezintă un înalt grad de flexibilitate şi plasticitate internă, relaţia dintre părţile sale componente nu este determinată în mod rigid. Aceste caracteristici permit organismelor vii să se adapteze circumstanţelor noi. Funcţionarea organismelor este ghidată de modele ciclice ale fluxului informaţional cunoscute sub numele de bucle feedback.

Viziunea sistemică demonstrează în mod clar că genele nu determină în mod unic funcţionarea unui organism în modul în care roţile dinţate determină funcţionarea unui ceasornic; din contră, genele reprezintă părţi integrate ale unui întreg ordoant şi ca atare se conformează organizării sistemice a acestuia.

Sistemele vii au un număr de proprietăţi caracteristice ce pot fi considerate ca fiind aspecte diferite ale aceluiaşi principiu dinamic - principiul autoorganizării, care-i conferă un anumit grad de autonomie; în acelaşi timp sistemele vii interacţionează cu mediul.

Echilibrul natural al organismelor vii include un echilibru între tendinţele lor de autoimpunere şi cele de integrare.

Organismele vii sunt sisteme autoorganizate care prezintă un grad ridicat de stabilitate, stabilitate care este extrem de dinamică. Principiul autoorganizării are două fenomene dinamice principale:

- Autoreînoirea (care e un aspect esenţial al sistemelor vii) – adică descompunerea şi construirea structurilor în cadrul unor cicluri continue. De remarcat că structurile înlocuite în mod continuu sunt ele însele organisme vii. Din punctul lor de vedere, autoreînoirea sistemului mai mare care le cuprinde este propriul lor ciclu de viaţă şi moarte.

- Autotranscedenţa - capacitatea de a se extinde în mod creativ dincolo de limitele fizice şi mentale în procesul de învăţare, dezvoltare şi evoluţie.

Organismele vii sunt sisteme deschise, ceea ce înseamnă că, pentru a rămâne în viaţă, aceste organisme trebuie să întreţină un schimb continuu de energie şi de materie cu mediul în care trăiesc.
Stabilitatea sistemelor cu autoorganizare constă în păstrarea structurii globale în pofida schimbărilor şi a înlocuirilor continue ale părţilor componente ale structurii. Astfel, fiecare din noi la un interval de câţiva ani ne înlocuim toate celulele cu excepţia celulelor creierului şi nu avem nici un fel de problemă în continuitatea percepţiilor şi acţiunilor noastre (stabilitate dinamică). Un organism este angrenat în principal în propria sa reinnoire în cadrul unor cicluri continue. Astfel pancreasul îşi reinnoieşte majoritatea celulelor la fiecare 24 de ore, stomacul la trei zile, globulele albe din sânge se reînnoiesc la fiecare zece zile, iar 98% din proteinele din creier din sânge se reînnoiesc în mai puţin de o lună.

Pentru a supravieţui, speciile au dezvoltat o formă de „super-reparaţie”: în loc să înlocuiască părţile componente uzate sau deteriorate, ele înlocuiesc întregul organism, ceea ce este fenomenul reproducerii, caracteristic întregei materii vii.

Capacitatea de adaptare la un mediu în continuă schimbare este o caracteristică esenţială a organismelor vii şi a sistemelor sociale. Aclimatizarea,formarea de deprinderi şi dependenţa sunt cazuri speciale ale procesului de modificare somatică (adaptarea la mediu astfel ca să absoarbă impactul mediului şi refacerea flexibilităţii organismului viu).

Un alt tip de adaptare aflat la îndemâna organismelor vii este reprezentat de adaptarea speciilor în procesul evoluţiei cum sunt modificările cauzate de mutaţie ( (modificări genotipice) - de exemplu în cazul răcirii climei unui animal îi va creşte o blană mai groasă.

Fiind sisteme deschise, organismele vii se menţin vii şi funcţionale prin intermediul unor tranzacţii intense cu mediul în care trăiesc, mediu care, la rândul său, constă parţial din organisme. Astfel, întreaga biosferă – sistemul nostru ecoplanetar – este un păienjeniş de forme vii şi neînsufleţite, păienjeniş dinamic şi cu înalt grad de integrare. Majoritatea organismelor nu numai că sunt înglobate în ecosisteme, dar sunt ele însele ecosisteme complexe, conţinând o mulţime de organisme mai mici care bemeficiază de o considerabilă autonomie şi totuşi se integrează în mod armonios în funcţionarea întregului.


Există modele de coordonare în asociaţiile de animale cum sunt insectele sociale – albinele, viespile, furnicile, termitele – ai căror membrii sunt interdependenţi, întregul sistem semănând cu un organism mare, compus din numeroase creaturi.

Fenomenul de simbioză reprezintă o asociere biologică profundă între organisme considerate a fi specii biologice bine definite şi reprezintă, datorită răspândirii sale largi, un aspect esenţial al vieţii.


Reţele mai mari de organisme formează ecosisteme, împreună cu diverse componente neînsufleţite asociate cu animalele, plantele şi microorganismele prin intermediu unui păinjeniş complex de relaţii care implică schimburi de materie şi de energie, schimburi desfăşurate sub formă de cicluri continue. Asemenea organismelor individuale, ecosistemele sunt sisteme cu autoorganizare şi autoreglare în care anumite poulaţii de organisme trec prin fluctuaţii periodice. Într-un ecosistem echilibrat, animalele şi plantele trăiesc împreună într-o combinaţie de concurenţă şi dependenţă reciprocă. Chiar şi relaţiile între animalele de pradă şi victimile acestora, relaţii care sunt distructive pe plan imediat pentru victime, sunt benefice pe plan global pentru ambele specii.

Numeroasele aspecte ale relaţiei dintre organismele şi mediul în care acestea trăiesc pot fi descrise într-un mod foarte coerent cu ajutorul conceptului sistemic de ordine stratificată. Tendinţa sistemelor vii de a forma structuri cu mai multe niveluri, niveluri care diferă între ele în ceea ce priveşte complexitatea, este o tendinţă universală şi trebuie considerată ca fiind un principiu de bază al autoorganizării. În cadrul fiecărui nivel de complexitate întâlnim sisteme care sunt întregi integraţi, cu autoorganizare, întregi care constau din părţi componente mai mici şi care, în acelaşi timp, acţionează în calitate de părţi componente ale unor întregi mai mari. De exemplu, organismul uman conţine sisteme de organe care sunt compuse fiecare din ţesuturi şi fiecare ţesut fiind alcătuit din celule.

Relaţia dintre aceste niveluri de sisteme poate fi reprezentată prin intermediul unui „arbore al sistemului”. Ca şi în cazul unui arbore real, există interconexiuni şi interdependenţe între toate nivelurile sistemului. La fiecare nivel al său, sistemul analizat poate constitui un organism individual. Fiecare subsistem este un organism relativ autonom şi în acelaşi timp este o componentă a unui organism mai mare; este un „holon” (termenul îi aparţine lui Arthur Koestler) care manifestă atât proprietăţile independente ale întregilor, cât şi proprietăţile dependente ale părţilor.

La fiecare nivel există un echilibru dinamic între tendinţele de autoafirmare şi respectiv de integrare, iar toţi holonii acţionează în calitate de interfeţe şi relee de transmisie între nivelurile sistemului. La fel cum un arbore se hrăneşte atât prin intermediul rădăcinilor sale, cât şi intermediul frunzelor sale, fluxul energetic într-un arbore de sistem parcurge ambele sensuri.


Conceptul de ordine stratificată oferă perspectiva adecvată asupra fenomenului morţii. Autoreînnoirea organismelor vii [descompunerea şi construirea structurilor în cadrul unor cicluri continue]– aspect esenţial al acestora – înseamnă inlocuirea structurilor vii cu alte organisme vii. Din punctul lor de vedere, autoreînnoirea sistemului mai mare care le cuprinde este propriul lor ciclu de viaţă şi moarte. Prin urmare, viaţa şi moartea apar acum ca reprezentând un aspect central al auoorganizării, ca reprezentând însăşi esenţa vieţii. Deci, pentru fiecare organism care moare, se naşte alt organism: astfel, moartea nu reprezintă opusul vieţii, ci un aspect esenţial al ei.

Ca orice alte fiinţe vii, noi aparţinem ecosistemelor şi, de asemenea, formăm propriile noastre sisiteme sociale.

Finalmente, la un nivel chiar şi mai cuprinzător, există biosfera, ecosistemul întregei noastre planete, ecosistem de care depinde integral supravieţuirea noastră. Studii recente de chimie şi microbiologie asupra biosferei şi a modului cum aceasta pare să regleze compoziţia chimică a aerului, au determinat apariţia ipotezei potrivit căreia planeta Pământ ca întreg este considerată ca fiind un singur organism viu. Întreaga naterie vie de pe glob, împreună cu atmosfera, oceanele şi solul formează un sistem complex care prezintătate modelele caracteristice ale autoorganizării.
Pământul este un sistem, el nu numai că funcţionează asemănător unui organism, dar în realitate pare să fie un organism – Gaia, fiinţa planetară.

Viziunea sistemică asupra organismelor vii este dificil de înţeles din perspectiva ştiinţei clasice, deoarece necesită o modificare semnificativă a unui mare număr de concepte şi idei.

EVOLUŢIA

Organismele vii au un potenţial inerent de a se extinde dincolo de propriile lor limite, ceea ce ar reprezenta o proprietate fundamentală a vieţii, o caracteristică de bază a universului care, până acum, nu are nici o explicaţie.

Noţiunea de complementaritate – care a avut un rol crucial în dezvoltarea fizicii atomice – parea avea un rol important şi în noua biologie sistemică. Există complementaritatea dintre tendinţele de autoafirmare şi cele de integrare (observabilă la toate nivelurile sistemelor stratificate din natură). În plus există şi complementaritatea dintre
- autoîntreţinere (care cuprinde/include autoreinnoirea, vindecare, homeostaza şi adaptarea) şi

- autotransformare şi autotranscendenţă, fenomene care se exprimă în procesele de învăţare, dezvoltare şi evoluţie.

Aceste două tendinţe se află într-o continuă interacţiune dinamică şi contribuie amândouă la fenomenul de adaptare evolutivă. La baza evoluţiei, caracteristica centrală nu este adaptarea, ci creativitatea. Evoluţia este un aspect esenţial al dinamicii autoorganizării - scrie şi specialistul în teoria sistemelor, Erich Lantsch.
Dinamica principală a evoluţiei, în conformitatea cu noua viziune a sistemelor, începe cu un sistem aflat în stare de homeostază – o stare de echilibru dinamic caracterizat de fluctuaţii multiple, interdependente. În conformitate cu viziunea sistemică, evoluţia acţionează departe de echilibru şi are loc prin intermediul interacţiunii dintre adaptare şi creaţie. Mai mult, teoria sistemelor ia în considerare faptul că mediul este, el însuşi, un sistem viu capabil de adaptare şi evoluţie.
În viziunea sistemică, procesul evoluţiei nu este dominat de „hazardul orb”, ci reprezintă o dezvoltare a ordinii şi complexităţii, care pot fi văzute ca un tip de proces de învăţare, implicând deopotrivă autonomie şi libertatea alegerii.

Noua teorie sistemică nu acceptă nici una din viziunile ştiinţifică şi religioasă asupra evoluţiei.

Evoluţia este o aventură neîntreruptă şi deschisă care crează incontinuu propriul său scop, într-un proces al al cărui rezultat detailat este în mod inerent imprevizibil. Caracteristicile sale includ creşterea progresivă a complexităţii, coordonării şi interdependenţei, intergrarea indivizilor în sisteme multinivel şi continua rafinare a anumitor funcţii şi modele ce comportare.
Un organism care gândeşte în termenii propriei sale supravieţuiri va distruge în mod invariabil mediul său înconjurător şi, aşa cum învăţăm din experienţa amară, se va distruge astfel pe sine însuşi. Din punct de vedere sistemic, unitatea de supravieţuire nu este deloc o entitate, ci un model de organizare adaptat de organism în interacţiunea sa cu mediul.

RAŢIUNEA ŞI CONŞTIINŢA. EVOLUŢIA SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ.

Ar trebi să realizăm faptul că mediul nu este numai viu, ci şi raţional, asemenea nouă. În ordinea stratificată a naturii, raţiunile indivizilor aparţinând speciei umane sunt înglobate în raţiunile mai cuprinzătoare ale sistemelor sociale şi ecologice, iar acestea sunt integrate în sistemul mental planetar – raţiunea fiinţei planetare Goia - care la rândul său trebuie să facă parte dintr-un fel de raţiune universală sau cosmică. Cadrul concepţional al noii abordări sistemice nu este în nici un caz restricţionat de asocierea acestei raţiuni cosmice cu ideea tradiţională de Dumnezeu. Raţiunea universului – Divinitatea – este nimic altceva decât dinamica autoorganizatoare a întregului cosmos.

În interacţiunea noastră cu mediul există o interacţiune şi influenţă reciprocă între lumea exterioară şi lumea noastră interioară. Modelele pe care le percepem în jurul nostru sunt bazate, într-un mod cât se poate de fundamental, de modelele din interiorul nostru. Modelele materiei oglindesc modelele minţii, colorate de sentimente şi valori subiective. Ca atare, răspunsurile noastre la mediu nu sunt determinate atât de mult de afectul direct al stimulilor externi asupra sistemului nostru biologic, ci de experienţa noastră trecută, de aşteptările noastre, de scopurile noastre şi de interpretarea simbolică individuală a experienţei noastre de percepţie. Astfel lumea interioară şi cea exterioară sunt intotdeauna interconectate în funcţionarea organismului uman; ele acţionează una asupra alteia şi se dezvoltă împreună.

Pentru a extinde viziunea sistemică a vieţii la o descriere a evoluţiei sociale şi culturale, este necesară abordarea, mai întâi, a fenomenelor raţiunii şi conştiinţei.

Din punct de vedere sistemic, viaţa nu este o substanţă sau o forţă, iar raţiunea nu este o entitate care interacţionează cu materia. Atât viaţa cât şi raţiunea sunt manifestări ale aceleiaşi mulţimi de proprietăţi dinamice, o mulţime de procese care reprezintă dinamica autoorganizării – descriere ce este înrudită cu descrierea materiei în fizica modernă. Raţiunea şi materia pot fi considerate ca reprezentând aspecte pur şi simplu diferite ale aceluiaşi proces universal. De către George Coghill au fost identificate la organismele vii trei modele de organizare esenţiale şi aflate în strânsă legătură unul cu celălalt: structura, funcţia şi mentaţia (activitatea mentală).

În concepţia sistemică despre raţiune, mentaţia este caracteristică atât organismelor individuale cât şi sistemelor sociale şi ecologice. Raţiunea este imanentă nu numai în corp ci şi în căile şi mesajele exterioare corpului.

Oamenii posedă conştiinţă; suntem conştienţi nu numai de senzaţiile noastre, ci şi de noi înşine ca indivizi care gândesc şi experimentează. Mulţi oameni utilizează termenul de conştiinţă cu sensul de totalitate a raţiunii, cu numeroasele sale niveluri conştiente şi inconştiente.

Mintea umană este un model multinivel integrat de procese care reprezintă dinamica autoorganizării umane. Mintea este un model de autoorganizare şi conştiinţa este o proprietate a mentaţiei la orice nivel, de la celulele individuale până la fiinţele umane, chiar dacă diferă foarte mult în ceea ce priveşte sfera de acţiune. Conştiinţa este deci o proprietate a raţiunii.

Viziunea sistemică a supra raţiunii nu se limitează la organismele umane, ci poate fi extinsă la sistemele sociale şi ecologice; deci putem spune că grupurile de oameni, societăţile şi culturile posedă o raţiune colectivă şi, prin urmare, posedă o conştiinţă colectivă. Viziunea sistemică este de acord cu viziunea ştiinţifică convenţională referitoare la conştiinţă ca manifestare a modelelor materiale complexe – adică conştiinţa este o manifestare a sistemelor vii de o anumită complexitate. Deci viziunea sistemică pare perfect compatibilă atât cu viziunea ştiinţifică cât şi cu viziunea mistică asupra conştiinţei şi ca atare pare să ofere cadrul ideal pentru unificarea celor două teorii.

Evoluţia conştiinţei a avut ca rezultat nu numai Piramida lui Keops, Concertele Brandemburgice şi Teoria relativităţii ci şi arderea pe rug a vrăjitoarelor, Holocaustul şi bomba atomică de la Hiroşima. Se pare că noi am pierdut contactul cu realităţile vieţii şi am devenit singurele fiinţe care adeseori nu reuşesc să coopereze cu semenii lor şi uneori chiar îi ucid pe aceştia.

Noua teorie sistemică are în vedere că evoluţia are loc în direcţia creşterii complexităţii care este dobândită printr-o creştere corespunzătoare a conştiinţei, culminând cu spiritualitatea omenească; termenul de conştiinţă se poate folosi în sensul de conştientizare şi poate fi definit ca fiind efectul specific al complexităţii organizate. În acest sens există un concept al lui Theilhard numit „legea conştiinţei complexităţii”


SĂNĂTATE

O abordare holistică a sănătăţii şi a vindecării va fi în armonie cu multe perspective tradiţionale şi în acord cu teoriile ştiinţifice moderne. Într-un sens oarecum restrâns, holismul în medicină înseamnă că organismul uman este văzut ca un sistem viu al cărui componente sunt toate interconectate şi independente. Într-un sens mai larg, perspectiva holistică recunoaşte, de asemenea, faptul că acest sistem este o parte integrantă a sistemelor mai mari, care implică faptul că organismul individual este în continuă interacţiune cu mediul fizic şi social şi că este afectat în mod constant de mediu, dar şi că poate acţiona asupra lui şi îl poate modifica. Un astfel de nou model de abordare a sănătăţii presupune adoptarea unei atitudini mai echilibrate spre cunoaşterea raţională / ştiinţifică şi cea intuitiv / subiectivă precum şi integrarea măsurilor sociale şi psihologice în sistemul nostru de îngrijirea sănătăţii. O abordare cu adevărat holistică va recunoaşte că mediul creat de sistemul nostru social şi economic, bazat pe modul de vedere cartezian, fragmentat şi reducţionist, a devenit o ameninţare majoră pentru sănătatea noastră.

Se pare că viziunea sistemică a organismelor vii poate asigura baza ideală pentru a îngriji sănătatea, care este perfect compatibilă cu noua paradigmă şi înrădăcinată în moştenirea noastră culturală. Noul cadru ia în considerare în mod natural dimensiunile spirituale ale sănătăţii şi este deci în armonie cu vederile multor tradiţii spirituale. Gândirea sistemică este gândirea de proces, astfel încât perspectiva sistemică vede sănătatea în termenii unui proces continuu şi în schimbare, reflectând răspunsul creativ al organismului la provocările mediului. Se are în vedere că sănătatea este un fenomen multidimensional, care implică interdependenţa aspectelor fizice, psihologice şi sociale. Întrucât echilibrul natural al organismelor vii include un echilibru între tendinţele de aotoimpunere şi cele integrative, un organism, pentru a fi sănătos, trebuie să-şi păstreze autonomia sa individuală, dar în acelaşi timp să fie capabil să se integreze armonios în sisteme mai mari.

Când este adoptată perspectiva sistemică, devine evident că orice boală are aspecte mentale. Înteracţiunea dintre procesele mentale şi cele fizice a fost recunoscută de-a lungul timpului; aceste procese se sprijină unul pe altul printr-o reţea complexă de bucle de feedback. Este evident că rolul personalităţii pacientului este un element crucial în generarea multor boli, de aceea, atitudinile mentale şi tehnicile psihologice sunt mijloace importante atât pentru prevenirea cât şi pentru vindecarea bolii.

În viziunea sistemică, un viitor sistem de sănătate va consta, în principal, dintr-un sistem clar, precis şi bine integrat de îngrijire preventivă care va fi parţial o problemă individuală şi parşial una colectivă. Rolul terapeuţilor şi profesioniştilor în domeniul medcinii va consta în principal să ne ajute să menţinem organismul în echilibru prin respectarea unor reguli simple legate de somn, mâncare, mişcare şi utilizarea de medicamente.
Primul şi cel mai important pas într-o abordare holistică a terapiei va fi informarea cât mai completă a pacientului despre natura şi dimensiunea dezechilibrului său.
Medicamentele vor fi folosite numai în cazuri de urgenţă şi atunci cât mai moderat şi specific cu putinţă. Este cazul ca, dezvoltând „medicina energetică”, să ne concentrăm pe conceptele de flux, fluctuaţie, vibraţie, ritm, sincronie şi rezonanţă.

Modificările necesare în formularea unor noi modele conceptuale, în concepţie, învăţământ-cercetare, tratare, organizare sanitară şi spitalicească vor fi posibile numai printr-o reorganizare a educaţiei medicale.
Ca în toate celelalte discipline, abordarea sistemică a noii psihologii are o perspectivă holistică şi dinamică. Viziunea holistică afirmă că proprietăţile şi funcţiile psihicului nu pot fi înţelese reducându-le la elemente izolate, aşa cum organismele fizice nu pot fi înţelese deplin prin analizarea lor în termeni de părţi componente. Experienţa sănătoasă de sine este o experienţă a întregului orgamism, corp şi minte, iar bolile mentale apar adeseori datorită lipsei de integrare a diferitelor componente ale organismului. Noua psihologie vede organismul uman ca pe un întreg integrat,implicâng tipare fizice şi psihologice interdependente. Noua psihologie recunoaşte faptul că situaţia psihologocă a individului nu poate fi separată de mediul emoţional, social şi cultural.

După unele teorii, sunt percepute şi există patru niveluri de conştiinţă care sunt asociate cu nivelurile corespunzătoare ale psihoterapiei; nivelul ego-ului, nivelul biosocial (aspectele de mediu social al unei persoane), nivelul existenţial ( sau nivelul organismului total) şi nivelul transpersonal.

Experienţele transpersonale implică o extindere a conştiinţei dincolo de limitele convenţionale ale organismului şi, corespunzător, un sentiment mai larg al identităţii, ele pot implica. De asemenea există percepţii ale mediului ce transced limitările uzuale ale percepţiilor senzoriale. Este un mod de conştiinţă în care individul se simte conectat la cosmos ca întreg şi poate fi astfel identificat cu conceptul tradiţional de spirit uman.


ŞTIINŢE SOCIALE. ECONOMIE.

Viziunea sistemică este o bază adecvată şi pentru ştiinţele sociale şi, mai ales, pentru economie.
Abordarea sistemică a economiei ar permite să se pună ordine în prezentul haos conceptual, oferindu-le economiştilor acea perspectivă ecologică atît de necesară. În conformitate cu viziunea sistemică, economia este un sistem viu, compus din fiinţe omeneşti şi organisme sociale aflate în continuă interacţiune unele cu altele şi cu ecosistemele care le înconjoară şi de care depinde viaţa noastră.

Conştiinţa ecosistemelor, spre deosebire de a multor instituţii omeneşti, se manifestă în tendinţa generală de a stabili relaţii cooperative ce facilitează integrarea armonioasă a componentelor sistemelor la toate nivelurile de organizare.

Înţelepciunea sistemică se bazează pe un respect deosebit, profund pentru înţelepciunea naturii, care este perfect congruent cu ideile ecologiei moderne.
Interconxiunea sistemelor vii sugerează două reguli importante pentru managementul sistemelor sociale şi economice:

- existenţa unei dimensiuni optime pentru orice structură, organism şi instituţie, iar maximizarea unei singure variabile – profit, eficienţă sau PIB de exemplu - va distruge în mod inevitabil sistemul mai mare;

- cu cât o economie se bazează mai mult pe reciclarea continuă a propriilor resurse naturale, cu atât este mai în armonie cu mediul înconjurător.


În abordarea sistemică ideile de bază care trebuesc abordate şi problemele cărora trebuie să li se găsească soluţii sunt:

- opţiunile sociale vitale sunt hotărâtoare asupra dezvoltării armonioase a societăţii, a economiei, opţiuni între principiile de autoorganizare – centralizare sau descentralizare, intensitate a capitalului sau a manoperii, industrie grea sau uşoară;

- dinamica unei economii, la fel ca cea a unui sistem viu, este probabil să fie dominată de fluctuaţii – cum sunt cele determinate de cicluri cu diferite periodicităţi, ciclul dat de creştere şi declin, reciclarea unor părţi componente ale sistemului. Corespunzător viziunii sistemice, o economie, la fel ca orice sistem viu, va fi sănătoasă dacă este într-o stare de echilibru dinamic, caracterizată prin fluctuaţii continue ale variabilelor sale.

Pentru un sistem economic sănătos, este crucial să se conserve flexibilitatea ecologică a mediului nostru natural, precum şi să se creieze flexibilitatea socială necesară pentru adaptarea la schimbările de mediu.

Pentru a descrie în mod adecvat economia în contextul său social şi ecologic, conceptele de bază şi variabilele teoriilor economice trebuie corelate cu cele folosite pentru a descrie sistemele sociale şi ecologice. Sarcina de a reprezenta sistemul economic necesită o abordare multidisciplinară, pe lângă economişti trebuie folosite şi idei din sfera ecologiei, sociologiei, ştiinţelor politice, antropologiei, psihologiei şi a altor discipline. O asemenea abordare impune sfârşitul economiei ca bază predominantă a politicii naţionale, un important rol nou al economiei urmând a fi de a estima cât mai exact posibil costurile sociale şi de mediu ale activităţilor economice.

Activităţile economice şi tehnologiile trebuie judecate ăn termeni de eficienţă termodinamică, ceea ce înseamnă o schimbare radicală a priorităţilor ca de exemplu conceptele de eficienţă ale PIB, cele de productivitate şi profit trebuie redefinite în cadrul unui context ecologic larg, legat de cele două variabile fundamentale: energia şi entropia. Eficienţa tehnologiilor şi instituţiilor sociale va depinde nu doar de complexitatea sistemului ci şi de flexibilitatea şi potenţialul de schimbare al acestuia datorită interacţiunii cu mediul.

Din analiza proceselor economice actuale făcută prin perspectiva ecologică cu concepte adecvate, rezultă că economia noastră, instituţiile sociale şi mediul nostru natural sunt grav dezechilibrate. Pentru a reface un echilibru sănătos, trebuie să readucem la niveluri gestionabile acele variabile care au fost suprasolicitate. Aceasta va include, printre alte măsuri, descentralizarea populaţiei şi a activităţilor industriale, descompunerea marilor corporaţii şi a altor instituţii sociale, redistribuirea bogăţiei şi crearea unor tehnologii flexibile, care conservă resursele. Refacerea echilibrului va fi posibilă dacă se face o schimbare profundă de valori şi de sisteme etice, cum sunt:

- de la autoafirmare şi concurenţă la cooperare şi justiţie socială;

- de la expansiune la conservare;

- de la acumulare materială la creştere interioară.


Aceasta pentru că dimensiunile cruciale ale lipsurilor în viaţa oamenilor nu sunt economice, ci existenţiale: recreerea, contemplarea, liniştea sufletească, dragostea, comunitatea, autoîmplinirea.

Se impune descentralizarea atât a aglomerărilor urbane cât şi a puterii politice. Astăzi, guvernele naţionale centralizate nu mai sunt capabile nici să acţioneze local, nici să gândească global. Descentralizarea politică şi dezvoltarea regională au devenit necesităţi urgente ce trebuie să asigure o redistribuire a producţiei şi avuţiei, să echilibreze hrana şi populaţia în interiorul ţărilor şi între ţările industrializate şi cele din Lumea a Treia. La nivel planetar trebuie să ne integrăm armonios între multiplele sale sisteme ce se autoorganizează, ceea ce impune o nouă etică planetară şi noi forme de organizare politică.

Tehnologia noastră convenţională este depăşită: energia nucleară, maşinile cu consum mare de benzină, agricultura subvenţionată cu petrol, instrumentele computerizate de diagnosticare şi multe alte activităţi tehnologice sunt antiecologice, inflaţioniste şi nesănătoase. Ele trebuie înlocuite prin noi forme de tehnologie, care încorporează principii ecologice şi sunt congruente cu noul sistem de valori.
Printre tehnologiile alternative care au început să fie utilizate în domeniul producerii de energie inepuizabilă / regenerabilă, ecologică şi care poate deveni în scurt timp şi economică se află energia solară ce este disponibilă în forme la fel de variate ca şi planeta însăşi:

• în zonele împădurite este prezentă în formă de combustibil solid (lemn);

• în zone agricole, ea poate fi produsă sub formă de combustibil lichid sau gazos (alcool sau metan obţinut din plante) din biomasă, cu ajutorul şi al bacteriilor. E posibil şi fezabil ca reţeaua de distribuţie a gazului natural să fie folosită, după epuizarea acestuia, pentru distribuirea metanului;

• în zonele montane, ca energie hidroelectrică;

• în zonele vântoase, ca energie eoliană;

• în zonele însorite, poate fi transformată în energie prin celule fotoelectrice;

• Aproape peste tot, poate fi colectată sub formă de căldură directă – îndeosebi pentru încălzirea sau răcirea clădirilor (în timpul verii) prin captarea şi înmagazinarea căldurii sau prin folosirea de colectori solari speciali.

Cea mai distinctivă caracteristică a acestor tehnologii este natura lor descentralizată.
Anumite forme de energie solară sunt deja competitive; altele pot deveni aşa în decurs de câţiva ani.

O folosire pe scară mare a energiei solare se poate face prin adoptarea de soluţii pe scară naţională prin investiţii statale substanţiale în tehnologie fotovoltaică.
Principalele obstacole în calea tranziţiei solare sunt de natură politică şi nu tehnică, deoarece va forţa companiile de petrol – ce au o influenţă hotărâtoare în deciziile majore mondiale – să renunţe la rolul lor dominant în economia lumii.

Trecerea de la paradigma mecanicistă la cea ecologică are loc chiar în aceste momente în ştiinţă, în atitudinile noastre individuale şi colective şi în modelele de organizare socială. Pentru a facilita această transformare culturală, va fi deci necesar să restructurăm sistemul de informaţie şi educaţie, astfel încât noile cunoştinţe să fie prezentate şi discutate în mod adecvat. Ca noua conştiinţă ecologică să devină parte din conştiinţa noastră colectivă,trebuie ca masmedia să fie puternic angenată în transmiterea acestor semnale ecologice. Astfel jurnaliştii trebuie să-şi schimbe modul de gândire de la modele fragmentare la modele holistice, să-şi formeze o nouă etică profesională bazată pe conştiinţă socială şi ecologică.

În final, restructurarea informaţiei şi cunoştinţelor va implica o transformare profundă a sistemului nostru de educaţie, dar şi o sporire /proliferare a mişcărilor cetăţeneşti formate în jurul problemelor sociale şi de mediu. Mişcările cetăţeneşti şi de consumator ar trebui canalizate pentru susţinerea de economii (în curs de apariţie, de fapt) bazate pe stiluri de bază descentralizate, cooperative şi armonioase din punct de vedere ecologic.

Noua viziune asupra realităţii este o viziune ecologică profundă care recunoaşte că echilibrul ecologic va necesita schimbări substanţiale ale percepţiei rolului fiinţelor omeneşti în ecosistemul planetar. Pe scurt, va necesita o nouă bază filozofică şi religioasă.

Ecologia profundă este susţinută de ştiinţa modernă – inclusiv de noua abordare sistemică - şi este înrădăcinată într-o percepţie a realităţii ce trece dincolo de cadrul ştiinţific, la conştientizarea intuitivă a singularităţii tuturor formelor de viaţă, a interdependenţei manifestărilor sale multiple şi a ciclurilor de schimbare şi transformare. Conştiinţa ecologică este cu adevărat spirituală, având în vedere faptul că fiecare individ, prin conştiinţa sa, se simte conectat la cosmos ca întreg.




Note:


- Fritjof Capra - Momentul adevărului ştiinţă, societate şi noua cultură, Editura Tehnică, Bucureşti, 2004 –ISBN 973-31-2237-8



- în bibliografia cărţii „Momentul adevărului” de 572 de pagini sunt înserate 288 de publicaţii, lucrări, autori.


Compendiu realizat de Sorin302



4. Bootstrap (ureche de piele aflată deasupra marginii superioare a ghetei sau cizmei, folosită pentru a facilita încălţarea) are, în această descriere, conotaţia „prin forţe proprii” sau „prin sine”(N.T.)

5. ORGANÍSM, organisme, s.n. 1. Totalitatea organelor şi a părţilor indisolubil legate între ele ale unei fiinţe vii; corp, fiinţă. 2. Fig. Ceea ce apare ca un lot închegat; ceea ce funcţionează în mod organizat. ♦ Organizaţie (1). - Din lat. organismus, ngr. organismós, germ. Organismus, fr. organisme.Sursa: DEX '98
ORGANÍSM ~e n. 1) Corp viu cu sistem de autoreglare; totalitate de organe care constituie un corp viu. ~ animal. ~ vegetal. 2) fig. Ansamblu organizat de elemente, coordonate între ele, care constituie un tot întreg în stare să funcţioneze; mecanism. ~ social. ~ administrativ. /
ORGANÍSM s.n. 1. Totalitatea organelor care formează o fiinţă; corp, fiinţă. 2. (Fig.) Ceea ce se prezintă, funcţionează ca un tot unitar; organizaţie. [< fr. organisme].Sursa: DN
ORGANÍSM s. n. 1. corp viu, organizat prin metabolism şi reproducere; fiinţă. 2. (fig.) ceea ce se prezintă, funcţionează ca un tot unitar; organizaţie. Sursa: MDN

MOMENTUL ADEVĂRULUI. VIZIUNEA SISTEMICĂ ASUPRA REALITĂŢII (II)

Biologie.

În biologie, viziunea carteziană asupra organismelor vii ca maşini compuse din piese separate este cadrul conceptual dominant şi se crede – şi se acţionează – că toate aspectele organismelor vii pot fi înţelese reducându-se la cei mai mici constituienţi. Crezul reducţionist „înţelegerea unui obiect este capacitatea de a-l asambla din părţile sale componente” constituie fundamentul cercetărilor în biologie. Problemele pe care biologii nu le pot rezolva azi, se pare, din cauza abordării lor înguste, fragmentare, par toate legate de funcţia sistemelor vii ca întreg şi de interacţiunile lor cu mediul. Ei au acumulat o cantitate impresionantă de cunoştinţe despre mecanismele celulare şi moleculare ale corpului omenesc, cum digerăm, despre circuitele nervoase [absolut necesare şi hotărâtoare în studiile de viitor], dar majoritatea acţiunilor integrative şi interacţiunile organismului cu mediu (care sunt exact funcţiile cruciale pentru sănătatea organismului) nu sunt încă înţelese. Acelaşi lucru despre vindecarea rănilor; natura şi căile durerii rămân, de asemenea, în mare parte, un mister.

Realitatea este că moleculele se combină pentru a forma organele celulare, care la rândul lor formează celule. Celulele formează ţesuturi şi organe, care formează la rândul lor sisteme mai mari, cum ar fi sistemul digestiv sau sistemul nervos. Acestea se combină în final pentru a forma o femeie sau un bărbat. „Stratificarea” merge mai departe: oamenii formeză familii societăţi, naţiuni. Toate aceste entităţi pot fi privite ca întregi - în sensul că sunt structuri integrate - şi ca părţi ale unor întregi mai mari, la niveluri mai mari de complexitate.

Abordarea reducţionistă în genetică a creat convingerea că trăsăturile caracteristice ale unui organism sunt determinate numai de compoziţia sa genetică, ignorând că organismele sunt sisteme cu niveluri multiple, genele fiind înglobate în cromozomi, cromozomii funcţionând în cadrul moleculelor celulare, celulele fiind încorporate în ţesuturi şi aşa mai departe. Toate aceste niveluri sunt implicate în interacţiuni reciproce care influenţează dezvoltarea organismului şi duc la variaţii ale „planului genetic”.

Limitările abordării reducţioniste a fenomenelor vieţii la structura de bază, fără a elucida dinamica, fără a studia şi lămuri integrarea şi corelarea acestora sunt o consecinţă a viziunii carteziene asupra vieţii. Aşa se face că biologii „reducţionişti” nu au putut lămuri:

- cum acţionează structura ADN şi mecanismele moleculare ale eredităţii organismelor multicelulare,

- problemele ale dezvoltării şi diferenţierii şi specializarea în mod diferit a celulelor,

şi nu au aproape nici o idee despre sintaxa codului genetic (deşi ştiu alfabetul acestuia).

Fizicienii Niels Bohr, Delbruck şi Schrodinger – care au manifestat interes pentru biologie – au emis unele teorii care au avut o influenţă majoră asupra gândirii în biologie în anii ‘40, prin arătarea relevanţei pe care o are principiul incertitudinei şi a conceptului de complementaritate pentru cercetarea biologică.

Un alt domeniu în care sunt evidente limitările abordării reducţioniste este cel al neurobiologiei. Sistemul nervos superior este un sistem holistic prin excelenţă, ale cărui activităţi integrative nu pot fi înţelese reducându-le la mecanisme moleculare. Numai modele holiste ale funcţionării creierului ar putea explica fenomene cum sunt percepţia, memoria şi durerea, care nu pot fi înţelese în cadrul reducţionist curent.

Este probabil ca viziunea sistemică asupra vieţii să formeze fundalul conceptual al unei noi biologii, cu o nouă paradigmă care să dea o nouă dimensiune a conceptelor care să transceadă viziunea carteziană.

Medicină

În întreaga istorie a ştiinţei occidentale, dezvoltarea biologiei a mers mână în mână cu cea a medicinei. Este deci natural ca viziunea mecanicistă asupra vieţii să fi dominat atitudinea medicilor faţă de sănătate şi boală. Astfel:

- corpul omenesc este privit ca o maşină ce poate fi analizată în termeni de piese componente;

- boala este văzută ca o funcţionare defectuoasă a mecanismelor biologice;

- rolul doctorului este să intervină chimic sau fizic, pentru a corecta disfuncţia unui mecanism specific, reducând sănătatea la funcţionarea mecanică; astfel doctorii nu se mai ocupă de domeniul vindecării. Aceasta este, probabil, cea mai gravă limitare a abordării medical contemporane occidentale ( F. Capra numeşte medicina modernă – biomedicină).

Fenomenul vindecării este exclus din ştiinţa biomedicală, pentru că acest fenomen nu poate fi înţeles în termeni reducţionişti. De fapt, vindecarea implică, în general, o relaţie mai complexă între aspectele fizice, psihologice, sociale şi de mediu ale condiţiei umane, ceea ce determină ca ştiinţa medicală trebuie să transceadă viziunea actuală, îngustă, asupra sănătăţii, bolii şi vindecării. De fapt, arta vindecării este un aspect esenţial al medicinii, ceea ce, biomedicina nu îl ia în considerare.

Diviziunea strictă a lui Descartes între minte şi corp i-a determinat pe medici să se concentreze asupra maşinăriei trupeşti şi să neglijeze aspectele psihologice, sociale, şi de mediu ale bolii.

Conceptul larg de sănătate, care va fi necesar pentru transformarea noastră culturală – un concept care include dimensiuni individuale, sociale şi ecologice - va necesita o viziune sistemică asupra organismelor vii şi, corespunzător, o viziune sistemică asupra sănătăţii. În acest cadru al unor noi concepte, trebuie să se aplice o varietate de tehnici terapeutice care să nu se limiteze niciodată la fenomene pur fizice (aşa cum este cazul modelului biomedical) ci să încerce să influenţeze mintea pacientului îndepărtând teama, care este întotdeauna un component semnificativ al bolii. Prin aceste terapii complementare pacientul este ajutat să stimuleze puterile naturale vindecătoare pe care le au toate organismele vii.

În termeni ştiinţifici moderni, am putea spune că procesul de vindecare reprezintă reacţia coordonată a organismului integrat la influenţe stresante ale mediului.

Biologii şi medicii fideli abordării reducţioniste, şi-au îndreptat atenţia spre entităţi mai mici – biologia celulară (Rudolf Virchov) şi moleculară, microorganisme (Pasteur), viruşi, bacterii – şi, s-au bazat pe ideea de boală cauzată de un singur factor ceea ce era în acord perfect cu viziunea carteziană asupra organismelor vii ca maşini a căror defectare poate fi identificată până la proasta funcţionare a unui singur mecanism. Toate succesele şi progresul făcute în tratarea bolilor arată că problemele medicale sunt reduse la feomene moleculare cu scopul de a găsi un mecanism esenţial pentru una sau alta din probleme.

Pe măsura modernizării actului medical, medicina a devenit dependentă de tehnologia avansată, ceea ce a ridicat un număr de probleme care nu sunt doar de natură medicală sau tehnică, ci implică aspecte sociale, economice şi morale mult mai complexe.

O evaluare a relaţiei dintre medicină şi sănătate se poate face pe baza unei viziuni globale – holistice - care ar arăta că, deşi medicina a contribuit la eliminarea unor boli, aceasta nu a restaurat neapărat starea de sănătate. În viziunea holistică asupra bolii, boala fizică este doar una dintre mai multele manifestări ale dezechilibrului fundamental al organismului. Sănătatea fiinţelor omeneşti este determinetă predominant nu de intervenţia medicală, ci de comportamentul lor, alimentaţie şi natura mediului înconjurător. „Bolile civilizaţiei”, boli cronice şi degenerative – boli de inimă, cancer, diabet - sunt strâns legate de stres, dietă abundentă, abuzul de medicamente, viaţă sedentară şi poluarea mediului, caracteristice pentru viaţa modernă. Publicul este nemulţumit de sistemul prezent de asistenţă medicală care a generat costuri exorbitante fără o îmbunătăţire semnificativă a sănătăţii oamenilor (vezi, la începutul anului 2010, aplicarea reformei privind sistemul de sănătate din SUA!!).

Urmând abordarea carteziană, ştiinţa medicală s-a limitat la încercarea de a înţelege mecanismele biologice implicate în lezarea diferitelor părţi ale corpului. Aceasta nu se va schimba până când ştiinţa medicală nu va lega studiul aspectelor biologice ale bolii cu starea generală fizică şi psihologică a organismului omenesc şi a mediului. Multe chestiuni care sunt cruciale pentru sănătate – cum ar fi nutriţia, locul de muncă, densitatea populaţiei şi habitatul – nu sunt suficient discutate în şcolile medicale ceea ce denotă carenţe în sănătatea preventivă în medicina contemporană.

Bolilor psihice li se dă o mică importanţă. În sens holistic, luând în considerare întregul organism şi personalitatea pacientului, ca şi mediul său fizic şi social, dereglările mentale sunt la fel de reale ca şi cele fizice. Dar o asemenea înţelegere a bolilor mentale depăşeşte cadrul conceptual al ştiinţei medicale curente.

Viziunea mecanicistă asupra organismului uman a încurajat o abordare inginerească asupra sănătăţii, în care sănătatea este redusă la probleme mecanice, iar terapia medicală la manipularea tehnică (care este percepută drept singurul mod de îmbunătăţire a sănătăţii ) ce a avut succes în multe cazuri, însă este insuficientă.

Principala eroare a abordării biomedicale este confuzia între procesele de boală şi originile bolii. Originile bolii vor fi găsite, în general, în mai mulţi factori cauzativi care concură pentru a genera o sănătate deficitară [şi nu boală cauzată de un singur factor ce corespunde cu viziunea carteziană asupra organismelor vii]. Orice influenţă nocivă a mediului implică organismul în ansamblu.

Din păcate, în condiţiile existenţei acestor numeroase şi grave deficienţe, modelul biomedical de astăzi a dobândit statutul de dogmă.

Cercetarea medicală va trebui integrată într-un sistem mai larg de asistenţă medicală, în care manifestările tuturor suferinţelor omeneşti sunt văzute ca rezultând din interacţiunea între minte, corp şi mediu, fiind studiate şi tratate în consecinţă.

Psihologie

În primele decenii ale secolului XX, gândirea psihologică a fost dominată de două şcoli puternice – behaviorismul şi psihanaliza care au aderat, în esenţă, la acelaşi model newtonian al realităţii.

În viziunea behavionistă (în conformitate cu John Watson, B.F.Skinner), organismele vii erau maşini complexe care reacţionau la stimuli externi. Nu a reuşit să ofere o teorie completă a organismului uman, cu toate că s-au făcut numeroase experimente. Skinner a scris: „Cum evenimentele mentale sau psihice sunt considerate a fi lipsite de dimensiunile ştiinţei fizicii, avem un motiv în plus pentru a le respinge”.

Psihanaliza, cealaltă şcoală dominantă în psihologia sec XX, a avut ca exponenţi pe Sigmund Freud şi pe Carl Gustav Jung. Freud a descoperit inconştientul şi dinamica sa, a arătat că cea ce numim conştiinţă reprezintă doar un strat subţire aşezat pe un vast domeniu inconştient ale cărui regiuni ascunse sunt guvernate de forţe instinctuale puternice, a extins conceptul de sexualitate umană, a descoperit interpretarea viselor, a formulat o nouă teorie asupra personalităţii. Pentru a fundamenta o teorie ştiinţifică a sufletului şi comportamentului uman, Freud a încercat să folosească conceptele de bază ale fizicii clasice în descrierea fenomenelor psihologice şi să stabilească astfel o relaţie conceptuală între psihanaliză şi mecanica newtoniană.

Relaţia strânsă între psihanaliză şi fizica clasică devine şocant de evidentă atunci când luăm în consideraţie cele patru seturi de concepte ce formează baza mecanicii newtoniene:

1. conceptele de spaţiu şi timp absolut şi de obiecte materiale separate, care se deplasează în acest spaţiu şi interacţionează mecanic unele cu altele;

2. conceptul de forţe fundamentale, esenţial diferite de materie;

3. conceptul de legi fundamentale ce descriu mişcarea şi interacţiunile mutuale între obiectele materiale în termeni de relaţii cantitative;

4. conceptul de determinism riguros şi noţiunea de descriere obiectivă a naturii, bazată pe diviziunea carteziană între minte şi materie.

Evoluţiile recente în psihologie şi psihoterapie au început să ducă la o nouă viziune asupra psihicului omenesc, una în care modelul freudian este recunoscut ca fiind extrem de util pentru tratarea anumitor aspecte sau niveluri ale inconştientului, dar prezentând o limitare serioasă când este aplicat la totalitatea vieţii mentale în stare de sănătate sau boală.

Abordarea strict raţională şi mecanicistă a făcut ca Freud să aprecieze experienţele religioase şi mistice ca fiind o nevroză obsesivo-compulsivă a omenirii; drept urmare, psihiatrii le-au etichetat deseori drept simptome psihotice, care nu le puteau încorpora în cadrul lor conceptual.

Ştiinţe economice

Triumful mecanicii newtoniene în secolele XVIII şi XIX a acordat fizicii statutul de ştiinţă „hard” în raport cu care au fost comparate toate celelalte ştiinţe. Această influenţă hotărâtoare a devenit un handicap serios în numeroase domenii, în domeniul ştiinţelor sociale³ mai mult decât în oricare alt domeniu.

Ştiinţa economiei este definită drept disciplina care tratează producţia, distribuţia şi consumul avuţiei.

Economia din zilele noastre este caracterizată printr-o abordare fragmentară şi reducţionistă, care este tipică pentru majoritatea ştiinţelor sociale. În general, economiştii refuză să recunoască faptul că economia nu reprezintă decât un aspect al cadrului ecologic şi social, un sistem viu compus din oameni aflaţi într-o continuă interacţiune, atât unii cu ceilalţi, cât şi cu resursele lor naturale, majoritatea acestora fiind, la rândul lor, organisme vii. Eroarea principală a ştiinţelor sociale constă în divizarea acestui cadru în fragmente considerate ca fiind independente şi în tratarea acestor fragmente de către domenii ştiinţifice separate.

Un aspect al fenomenelor economice, de o importanţă crucială, dar neglijat în mod grav de către economişti, este reprezentat de evoluţia dinamică a economiei. Prin contrast cu evoluţia biologică, evoluţia modelelor economice are loc cu o viteză mult mai mare, o economie reprezentând un sistem în continuă mişcare şi evoluţie, sistem care depinde de sistemele ecologice şi sociale în care este încorporat şi care, la rândul lor, se schimbă continuu.

Singurele valori prezente în modelele economice actuale sunt cele care pot fi cuantificabile prin atribuirea de echivalente monetare. Astfel se exclud distincţiile calitative care au importanţă capitală în ceea ce priveşte înţelegerea dimensiunilor ecologice, sociale şi psihologice ale activităţii economice. De exemplu energia este măsurată în kilovaţi, indiferent de provenienţa acesteia; nu se face nici o deosebire dintre bunurile regenerabile şi cele neregenerabile.

Anomaliile sociale şi economice pe care ştiinţa economică nu le mai poate aborda în mod adecvat datorită crizei conceptuale pe care o traversează – inflaţia şi şomajul la nivel global, repartizarea inechitabilă a bogăţiei (averilor) şi crizele energetice, printre multe altele – sunt vizibile pentru oricine.

Criza economică actuală va fi depăşită numai dacă economiştii sunt dispuşi să participe la schimbarea de paradigmă care are loc în prezent în toate domeniile de activitate. La nivelul cel mai profund, reexaminarea conceptelor şi modelelor economice trebuie să ia în considerare sistemul de valori care stă la baza acestora şi să recunoască relaţia acestui sistem de valori cu contextul cultural, respectiv cu luarea în considerare a adaptării dificile a oamenilor şi a instituţiilor la valorile schimbătoare ale vremurilor noastre. Altfel spus, trebuie luată în considerare nu numai valorile:

o de tip yang – de tip senzorial. tehnologie şi ştiinţă hard [care are ca cea mai periculoasă manifestare dezvoltarea armelor nucleare], dezvoltare, autoafirmare, concurenţă

o ci şi de valorile de tip yin – dezvoltarea serviciilor publice, educaţia, îngrijirea sănătăţii, rezolvarea crizei demografice, deplasarea atenţiei asupra tehnologiilor „soft” pentru rezolvarea conflictelor, realizarea de acorduri, cooperare, reciclare şi redistribuire, diminuarea la minimum sau eliminarea inflaţei şi şomajului, ecologizarea tuturor activităţilor, eliminarea profiturilor obţinute prin speculaţii financiare.

Inevitabila revizuire a conceptelor şi teoriilor economice de bază existente va fi radicală, noua teorie, modelele nou create vor implica o abordare sistemică, abordare care va integra biologia, fiziologia, filozofia politică şi alte ramuri ale cunoaşterii umane, impreună cu ştiinţa economiei, într-un cadru ecologic mai larg şi mai cuprinzător cu un mare accent pe valorile culturale.

Partea întunecată a creşterii.

Ecologie.

Vizunea carteziană asupra lumii a avut o influenţă puternică asupra tuturor ştiinţelor şi aspra modului general de gândire occidental. Ca o consecinţă a precăderii copleşitoare acordate ştiinţei reducţioniste, cultura noastră a devenit tot mai fragmentată şi a pus la punct tehnologii, instituţii şi stiluri de viaţă profund nesănătoase. Experienţa noastră cu privire la senzaţia de sănătate implică sentimentul de integritate fizică, psihologică şi spirituală, o senzaţie de echilibru între diversele componente ale organismului şi între organism şi mediu. Acest sentiment de integritate şi echilibru a fost pierdut în cultura noastră – viziunea fragmentată, mecanicistă asupra lumii au dus la un profund dezechilibru cultural şi au generat numeroase simptome de boală.

Creşterea tehnologică excesivă a creiat un mediu în care viaţa a devenit nesănătoasă din punct de vedere fizic şi mental: aerul poluat, zgomotele iritante, blocajele de trafic, poluanţii chimici, pericolele provocate de radiaţii şi altele asemenea sunt multiple pericole la adresa sănătăţii.

Cantitatea enormă de deşeuri chimice periculoase a fost rezultatul efectelor combinate ale creşterii tehnologice şi economiei – creşterea de deşeuri periculoase a crescut anual de 3,5 ori în deceniul 8 al secolului XX. Tot mai mulţi oameni îşi dau seama că Industria chimică a început să distrugă viaţa în loc să o susţină.

Tehnologizarea înseamnă consum din ce în ce mai mare de energie, iar energia nerecuperabilă (obţinută din combustibili fosili) este deficitară şi scumpă. Aceste procese de producţie de energie au potenţialul de a produce perturbări ecologice şi suferinţe umane fără precedent. Necesarul de petrol a condus la un trafic intens de vase petroliere, cu coliziuni frecvente şi, deci, poluări masive ale mărilor şi oceanelor. Centralele de cărbuni poluează atmosfera, inclusiv prin combinarea gazelor aruncate pe coşuri cu oxigenul şi apa din atmosferă, producând ploi sau zăpadă acide.

F.Capra arată în cartea sa multe alte exemple de acţiuni şi fapte care atentează la sănătatea omului.

La baza problemei se află, ca de obicei, miopia ecologică şi lăcomia corporaţiilor.

Se profilează o criză a energiei însă pentru a o depăşi trebuie avute în vedere nu creşterea cantităţii cât folosirea resurselor regenerabile (care acum sunt socotite a fi prea „scumpe” , fără a se ţine seamă şi de starea de sănătate a oamenilor).

Utilizarea energiei nucleare, la rândul ei, este una din proastele soluţii adoptate dinp unct de vedere ecologic şi al sănătăţii colective, fie şi numai că aceasta – energia nucleară - depăşeşte cu câteva ordine de mărime impactul ecologic al producerii energiei din cărbune care este deja devastator. Potenţialul de distrugere prin război nucear este cea mai mare ameninţare prezentată de energia nucleară. La aceasta se adaugă multe alte pericole cum sunt: terorismul nuclear, distrugerea reactoarelor nucleare dezafectate, apariţia reactoarelor (mult mai periculoase) cu plutoniu [care are acţiune letală timp de jumătate milion de ani!!!].

Industria alimentară, în goana pentru profit, produce din ce în ce mai multe produse industrializate de calitate joasă, care nu ţin seamă de impactul dezastruos pe care îl au asupra populaţiei ce le consumă din cauza unui preţ mai mic şi a unei reclame deşănţate: produse sintetice, conservanţi, arome şi coloranţi artificiali, dulciuri şi alimente cu conţinut ridicat de grăsimi.

... urmează încă o parte a compendiu-lui.

3. ştiinţele sociale tratează aspectele sociale şi culturale ale comportamentului uman. Disciplinele incluse în domeniul ştiinţelor sociale sunt economia, politologia, sociologia, antropologia socială şi – după părerea multora din specialiştii acesteia – istoria.