MOMENTUL ADEVĂRULUI. VIZIUNEA SISTEMICĂ ASUPRA REALITĂŢII (II)

Biologie.

În biologie, viziunea carteziană asupra organismelor vii ca maşini compuse din piese separate este cadrul conceptual dominant şi se crede – şi se acţionează – că toate aspectele organismelor vii pot fi înţelese reducându-se la cei mai mici constituienţi. Crezul reducţionist „înţelegerea unui obiect este capacitatea de a-l asambla din părţile sale componente” constituie fundamentul cercetărilor în biologie. Problemele pe care biologii nu le pot rezolva azi, se pare, din cauza abordării lor înguste, fragmentare, par toate legate de funcţia sistemelor vii ca întreg şi de interacţiunile lor cu mediul. Ei au acumulat o cantitate impresionantă de cunoştinţe despre mecanismele celulare şi moleculare ale corpului omenesc, cum digerăm, despre circuitele nervoase [absolut necesare şi hotărâtoare în studiile de viitor], dar majoritatea acţiunilor integrative şi interacţiunile organismului cu mediu (care sunt exact funcţiile cruciale pentru sănătatea organismului) nu sunt încă înţelese. Acelaşi lucru despre vindecarea rănilor; natura şi căile durerii rămân, de asemenea, în mare parte, un mister.

Realitatea este că moleculele se combină pentru a forma organele celulare, care la rândul lor formează celule. Celulele formează ţesuturi şi organe, care formează la rândul lor sisteme mai mari, cum ar fi sistemul digestiv sau sistemul nervos. Acestea se combină în final pentru a forma o femeie sau un bărbat. „Stratificarea” merge mai departe: oamenii formeză familii societăţi, naţiuni. Toate aceste entităţi pot fi privite ca întregi - în sensul că sunt structuri integrate - şi ca părţi ale unor întregi mai mari, la niveluri mai mari de complexitate.

Abordarea reducţionistă în genetică a creat convingerea că trăsăturile caracteristice ale unui organism sunt determinate numai de compoziţia sa genetică, ignorând că organismele sunt sisteme cu niveluri multiple, genele fiind înglobate în cromozomi, cromozomii funcţionând în cadrul moleculelor celulare, celulele fiind încorporate în ţesuturi şi aşa mai departe. Toate aceste niveluri sunt implicate în interacţiuni reciproce care influenţează dezvoltarea organismului şi duc la variaţii ale „planului genetic”.

Limitările abordării reducţioniste a fenomenelor vieţii la structura de bază, fără a elucida dinamica, fără a studia şi lămuri integrarea şi corelarea acestora sunt o consecinţă a viziunii carteziene asupra vieţii. Aşa se face că biologii „reducţionişti” nu au putut lămuri:

- cum acţionează structura ADN şi mecanismele moleculare ale eredităţii organismelor multicelulare,

- problemele ale dezvoltării şi diferenţierii şi specializarea în mod diferit a celulelor,

şi nu au aproape nici o idee despre sintaxa codului genetic (deşi ştiu alfabetul acestuia).

Fizicienii Niels Bohr, Delbruck şi Schrodinger – care au manifestat interes pentru biologie – au emis unele teorii care au avut o influenţă majoră asupra gândirii în biologie în anii ‘40, prin arătarea relevanţei pe care o are principiul incertitudinei şi a conceptului de complementaritate pentru cercetarea biologică.

Un alt domeniu în care sunt evidente limitările abordării reducţioniste este cel al neurobiologiei. Sistemul nervos superior este un sistem holistic prin excelenţă, ale cărui activităţi integrative nu pot fi înţelese reducându-le la mecanisme moleculare. Numai modele holiste ale funcţionării creierului ar putea explica fenomene cum sunt percepţia, memoria şi durerea, care nu pot fi înţelese în cadrul reducţionist curent.

Este probabil ca viziunea sistemică asupra vieţii să formeze fundalul conceptual al unei noi biologii, cu o nouă paradigmă care să dea o nouă dimensiune a conceptelor care să transceadă viziunea carteziană.

Medicină

În întreaga istorie a ştiinţei occidentale, dezvoltarea biologiei a mers mână în mână cu cea a medicinei. Este deci natural ca viziunea mecanicistă asupra vieţii să fi dominat atitudinea medicilor faţă de sănătate şi boală. Astfel:

- corpul omenesc este privit ca o maşină ce poate fi analizată în termeni de piese componente;

- boala este văzută ca o funcţionare defectuoasă a mecanismelor biologice;

- rolul doctorului este să intervină chimic sau fizic, pentru a corecta disfuncţia unui mecanism specific, reducând sănătatea la funcţionarea mecanică; astfel doctorii nu se mai ocupă de domeniul vindecării. Aceasta este, probabil, cea mai gravă limitare a abordării medical contemporane occidentale ( F. Capra numeşte medicina modernă – biomedicină).

Fenomenul vindecării este exclus din ştiinţa biomedicală, pentru că acest fenomen nu poate fi înţeles în termeni reducţionişti. De fapt, vindecarea implică, în general, o relaţie mai complexă între aspectele fizice, psihologice, sociale şi de mediu ale condiţiei umane, ceea ce determină ca ştiinţa medicală trebuie să transceadă viziunea actuală, îngustă, asupra sănătăţii, bolii şi vindecării. De fapt, arta vindecării este un aspect esenţial al medicinii, ceea ce, biomedicina nu îl ia în considerare.

Diviziunea strictă a lui Descartes între minte şi corp i-a determinat pe medici să se concentreze asupra maşinăriei trupeşti şi să neglijeze aspectele psihologice, sociale, şi de mediu ale bolii.

Conceptul larg de sănătate, care va fi necesar pentru transformarea noastră culturală – un concept care include dimensiuni individuale, sociale şi ecologice - va necesita o viziune sistemică asupra organismelor vii şi, corespunzător, o viziune sistemică asupra sănătăţii. În acest cadru al unor noi concepte, trebuie să se aplice o varietate de tehnici terapeutice care să nu se limiteze niciodată la fenomene pur fizice (aşa cum este cazul modelului biomedical) ci să încerce să influenţeze mintea pacientului îndepărtând teama, care este întotdeauna un component semnificativ al bolii. Prin aceste terapii complementare pacientul este ajutat să stimuleze puterile naturale vindecătoare pe care le au toate organismele vii.

În termeni ştiinţifici moderni, am putea spune că procesul de vindecare reprezintă reacţia coordonată a organismului integrat la influenţe stresante ale mediului.

Biologii şi medicii fideli abordării reducţioniste, şi-au îndreptat atenţia spre entităţi mai mici – biologia celulară (Rudolf Virchov) şi moleculară, microorganisme (Pasteur), viruşi, bacterii – şi, s-au bazat pe ideea de boală cauzată de un singur factor ceea ce era în acord perfect cu viziunea carteziană asupra organismelor vii ca maşini a căror defectare poate fi identificată până la proasta funcţionare a unui singur mecanism. Toate succesele şi progresul făcute în tratarea bolilor arată că problemele medicale sunt reduse la feomene moleculare cu scopul de a găsi un mecanism esenţial pentru una sau alta din probleme.

Pe măsura modernizării actului medical, medicina a devenit dependentă de tehnologia avansată, ceea ce a ridicat un număr de probleme care nu sunt doar de natură medicală sau tehnică, ci implică aspecte sociale, economice şi morale mult mai complexe.

O evaluare a relaţiei dintre medicină şi sănătate se poate face pe baza unei viziuni globale – holistice - care ar arăta că, deşi medicina a contribuit la eliminarea unor boli, aceasta nu a restaurat neapărat starea de sănătate. În viziunea holistică asupra bolii, boala fizică este doar una dintre mai multele manifestări ale dezechilibrului fundamental al organismului. Sănătatea fiinţelor omeneşti este determinetă predominant nu de intervenţia medicală, ci de comportamentul lor, alimentaţie şi natura mediului înconjurător. „Bolile civilizaţiei”, boli cronice şi degenerative – boli de inimă, cancer, diabet - sunt strâns legate de stres, dietă abundentă, abuzul de medicamente, viaţă sedentară şi poluarea mediului, caracteristice pentru viaţa modernă. Publicul este nemulţumit de sistemul prezent de asistenţă medicală care a generat costuri exorbitante fără o îmbunătăţire semnificativă a sănătăţii oamenilor (vezi, la începutul anului 2010, aplicarea reformei privind sistemul de sănătate din SUA!!).

Urmând abordarea carteziană, ştiinţa medicală s-a limitat la încercarea de a înţelege mecanismele biologice implicate în lezarea diferitelor părţi ale corpului. Aceasta nu se va schimba până când ştiinţa medicală nu va lega studiul aspectelor biologice ale bolii cu starea generală fizică şi psihologică a organismului omenesc şi a mediului. Multe chestiuni care sunt cruciale pentru sănătate – cum ar fi nutriţia, locul de muncă, densitatea populaţiei şi habitatul – nu sunt suficient discutate în şcolile medicale ceea ce denotă carenţe în sănătatea preventivă în medicina contemporană.

Bolilor psihice li se dă o mică importanţă. În sens holistic, luând în considerare întregul organism şi personalitatea pacientului, ca şi mediul său fizic şi social, dereglările mentale sunt la fel de reale ca şi cele fizice. Dar o asemenea înţelegere a bolilor mentale depăşeşte cadrul conceptual al ştiinţei medicale curente.

Viziunea mecanicistă asupra organismului uman a încurajat o abordare inginerească asupra sănătăţii, în care sănătatea este redusă la probleme mecanice, iar terapia medicală la manipularea tehnică (care este percepută drept singurul mod de îmbunătăţire a sănătăţii ) ce a avut succes în multe cazuri, însă este insuficientă.

Principala eroare a abordării biomedicale este confuzia între procesele de boală şi originile bolii. Originile bolii vor fi găsite, în general, în mai mulţi factori cauzativi care concură pentru a genera o sănătate deficitară [şi nu boală cauzată de un singur factor ce corespunde cu viziunea carteziană asupra organismelor vii]. Orice influenţă nocivă a mediului implică organismul în ansamblu.

Din păcate, în condiţiile existenţei acestor numeroase şi grave deficienţe, modelul biomedical de astăzi a dobândit statutul de dogmă.

Cercetarea medicală va trebui integrată într-un sistem mai larg de asistenţă medicală, în care manifestările tuturor suferinţelor omeneşti sunt văzute ca rezultând din interacţiunea între minte, corp şi mediu, fiind studiate şi tratate în consecinţă.

Psihologie

În primele decenii ale secolului XX, gândirea psihologică a fost dominată de două şcoli puternice – behaviorismul şi psihanaliza care au aderat, în esenţă, la acelaşi model newtonian al realităţii.

În viziunea behavionistă (în conformitate cu John Watson, B.F.Skinner), organismele vii erau maşini complexe care reacţionau la stimuli externi. Nu a reuşit să ofere o teorie completă a organismului uman, cu toate că s-au făcut numeroase experimente. Skinner a scris: „Cum evenimentele mentale sau psihice sunt considerate a fi lipsite de dimensiunile ştiinţei fizicii, avem un motiv în plus pentru a le respinge”.

Psihanaliza, cealaltă şcoală dominantă în psihologia sec XX, a avut ca exponenţi pe Sigmund Freud şi pe Carl Gustav Jung. Freud a descoperit inconştientul şi dinamica sa, a arătat că cea ce numim conştiinţă reprezintă doar un strat subţire aşezat pe un vast domeniu inconştient ale cărui regiuni ascunse sunt guvernate de forţe instinctuale puternice, a extins conceptul de sexualitate umană, a descoperit interpretarea viselor, a formulat o nouă teorie asupra personalităţii. Pentru a fundamenta o teorie ştiinţifică a sufletului şi comportamentului uman, Freud a încercat să folosească conceptele de bază ale fizicii clasice în descrierea fenomenelor psihologice şi să stabilească astfel o relaţie conceptuală între psihanaliză şi mecanica newtoniană.

Relaţia strânsă între psihanaliză şi fizica clasică devine şocant de evidentă atunci când luăm în consideraţie cele patru seturi de concepte ce formează baza mecanicii newtoniene:

1. conceptele de spaţiu şi timp absolut şi de obiecte materiale separate, care se deplasează în acest spaţiu şi interacţionează mecanic unele cu altele;

2. conceptul de forţe fundamentale, esenţial diferite de materie;

3. conceptul de legi fundamentale ce descriu mişcarea şi interacţiunile mutuale între obiectele materiale în termeni de relaţii cantitative;

4. conceptul de determinism riguros şi noţiunea de descriere obiectivă a naturii, bazată pe diviziunea carteziană între minte şi materie.

Evoluţiile recente în psihologie şi psihoterapie au început să ducă la o nouă viziune asupra psihicului omenesc, una în care modelul freudian este recunoscut ca fiind extrem de util pentru tratarea anumitor aspecte sau niveluri ale inconştientului, dar prezentând o limitare serioasă când este aplicat la totalitatea vieţii mentale în stare de sănătate sau boală.

Abordarea strict raţională şi mecanicistă a făcut ca Freud să aprecieze experienţele religioase şi mistice ca fiind o nevroză obsesivo-compulsivă a omenirii; drept urmare, psihiatrii le-au etichetat deseori drept simptome psihotice, care nu le puteau încorpora în cadrul lor conceptual.

Ştiinţe economice

Triumful mecanicii newtoniene în secolele XVIII şi XIX a acordat fizicii statutul de ştiinţă „hard” în raport cu care au fost comparate toate celelalte ştiinţe. Această influenţă hotărâtoare a devenit un handicap serios în numeroase domenii, în domeniul ştiinţelor sociale³ mai mult decât în oricare alt domeniu.

Ştiinţa economiei este definită drept disciplina care tratează producţia, distribuţia şi consumul avuţiei.

Economia din zilele noastre este caracterizată printr-o abordare fragmentară şi reducţionistă, care este tipică pentru majoritatea ştiinţelor sociale. În general, economiştii refuză să recunoască faptul că economia nu reprezintă decât un aspect al cadrului ecologic şi social, un sistem viu compus din oameni aflaţi într-o continuă interacţiune, atât unii cu ceilalţi, cât şi cu resursele lor naturale, majoritatea acestora fiind, la rândul lor, organisme vii. Eroarea principală a ştiinţelor sociale constă în divizarea acestui cadru în fragmente considerate ca fiind independente şi în tratarea acestor fragmente de către domenii ştiinţifice separate.

Un aspect al fenomenelor economice, de o importanţă crucială, dar neglijat în mod grav de către economişti, este reprezentat de evoluţia dinamică a economiei. Prin contrast cu evoluţia biologică, evoluţia modelelor economice are loc cu o viteză mult mai mare, o economie reprezentând un sistem în continuă mişcare şi evoluţie, sistem care depinde de sistemele ecologice şi sociale în care este încorporat şi care, la rândul lor, se schimbă continuu.

Singurele valori prezente în modelele economice actuale sunt cele care pot fi cuantificabile prin atribuirea de echivalente monetare. Astfel se exclud distincţiile calitative care au importanţă capitală în ceea ce priveşte înţelegerea dimensiunilor ecologice, sociale şi psihologice ale activităţii economice. De exemplu energia este măsurată în kilovaţi, indiferent de provenienţa acesteia; nu se face nici o deosebire dintre bunurile regenerabile şi cele neregenerabile.

Anomaliile sociale şi economice pe care ştiinţa economică nu le mai poate aborda în mod adecvat datorită crizei conceptuale pe care o traversează – inflaţia şi şomajul la nivel global, repartizarea inechitabilă a bogăţiei (averilor) şi crizele energetice, printre multe altele – sunt vizibile pentru oricine.

Criza economică actuală va fi depăşită numai dacă economiştii sunt dispuşi să participe la schimbarea de paradigmă care are loc în prezent în toate domeniile de activitate. La nivelul cel mai profund, reexaminarea conceptelor şi modelelor economice trebuie să ia în considerare sistemul de valori care stă la baza acestora şi să recunoască relaţia acestui sistem de valori cu contextul cultural, respectiv cu luarea în considerare a adaptării dificile a oamenilor şi a instituţiilor la valorile schimbătoare ale vremurilor noastre. Altfel spus, trebuie luată în considerare nu numai valorile:

o de tip yang – de tip senzorial. tehnologie şi ştiinţă hard [care are ca cea mai periculoasă manifestare dezvoltarea armelor nucleare], dezvoltare, autoafirmare, concurenţă

o ci şi de valorile de tip yin – dezvoltarea serviciilor publice, educaţia, îngrijirea sănătăţii, rezolvarea crizei demografice, deplasarea atenţiei asupra tehnologiilor „soft” pentru rezolvarea conflictelor, realizarea de acorduri, cooperare, reciclare şi redistribuire, diminuarea la minimum sau eliminarea inflaţei şi şomajului, ecologizarea tuturor activităţilor, eliminarea profiturilor obţinute prin speculaţii financiare.

Inevitabila revizuire a conceptelor şi teoriilor economice de bază existente va fi radicală, noua teorie, modelele nou create vor implica o abordare sistemică, abordare care va integra biologia, fiziologia, filozofia politică şi alte ramuri ale cunoaşterii umane, impreună cu ştiinţa economiei, într-un cadru ecologic mai larg şi mai cuprinzător cu un mare accent pe valorile culturale.

Partea întunecată a creşterii.

Ecologie.

Vizunea carteziană asupra lumii a avut o influenţă puternică asupra tuturor ştiinţelor şi aspra modului general de gândire occidental. Ca o consecinţă a precăderii copleşitoare acordate ştiinţei reducţioniste, cultura noastră a devenit tot mai fragmentată şi a pus la punct tehnologii, instituţii şi stiluri de viaţă profund nesănătoase. Experienţa noastră cu privire la senzaţia de sănătate implică sentimentul de integritate fizică, psihologică şi spirituală, o senzaţie de echilibru între diversele componente ale organismului şi între organism şi mediu. Acest sentiment de integritate şi echilibru a fost pierdut în cultura noastră – viziunea fragmentată, mecanicistă asupra lumii au dus la un profund dezechilibru cultural şi au generat numeroase simptome de boală.

Creşterea tehnologică excesivă a creiat un mediu în care viaţa a devenit nesănătoasă din punct de vedere fizic şi mental: aerul poluat, zgomotele iritante, blocajele de trafic, poluanţii chimici, pericolele provocate de radiaţii şi altele asemenea sunt multiple pericole la adresa sănătăţii.

Cantitatea enormă de deşeuri chimice periculoase a fost rezultatul efectelor combinate ale creşterii tehnologice şi economiei – creşterea de deşeuri periculoase a crescut anual de 3,5 ori în deceniul 8 al secolului XX. Tot mai mulţi oameni îşi dau seama că Industria chimică a început să distrugă viaţa în loc să o susţină.

Tehnologizarea înseamnă consum din ce în ce mai mare de energie, iar energia nerecuperabilă (obţinută din combustibili fosili) este deficitară şi scumpă. Aceste procese de producţie de energie au potenţialul de a produce perturbări ecologice şi suferinţe umane fără precedent. Necesarul de petrol a condus la un trafic intens de vase petroliere, cu coliziuni frecvente şi, deci, poluări masive ale mărilor şi oceanelor. Centralele de cărbuni poluează atmosfera, inclusiv prin combinarea gazelor aruncate pe coşuri cu oxigenul şi apa din atmosferă, producând ploi sau zăpadă acide.

F.Capra arată în cartea sa multe alte exemple de acţiuni şi fapte care atentează la sănătatea omului.

La baza problemei se află, ca de obicei, miopia ecologică şi lăcomia corporaţiilor.

Se profilează o criză a energiei însă pentru a o depăşi trebuie avute în vedere nu creşterea cantităţii cât folosirea resurselor regenerabile (care acum sunt socotite a fi prea „scumpe” , fără a se ţine seamă şi de starea de sănătate a oamenilor).

Utilizarea energiei nucleare, la rândul ei, este una din proastele soluţii adoptate dinp unct de vedere ecologic şi al sănătăţii colective, fie şi numai că aceasta – energia nucleară - depăşeşte cu câteva ordine de mărime impactul ecologic al producerii energiei din cărbune care este deja devastator. Potenţialul de distrugere prin război nucear este cea mai mare ameninţare prezentată de energia nucleară. La aceasta se adaugă multe alte pericole cum sunt: terorismul nuclear, distrugerea reactoarelor nucleare dezafectate, apariţia reactoarelor (mult mai periculoase) cu plutoniu [care are acţiune letală timp de jumătate milion de ani!!!].

Industria alimentară, în goana pentru profit, produce din ce în ce mai multe produse industrializate de calitate joasă, care nu ţin seamă de impactul dezastruos pe care îl au asupra populaţiei ce le consumă din cauza unui preţ mai mic şi a unei reclame deşănţate: produse sintetice, conservanţi, arome şi coloranţi artificiali, dulciuri şi alimente cu conţinut ridicat de grăsimi.

... urmează încă o parte a compendiu-lui.

3. ştiinţele sociale tratează aspectele sociale şi culturale ale comportamentului uman. Disciplinele incluse în domeniul ştiinţelor sociale sunt economia, politologia, sociologia, antropologia socială şi – după părerea multora din specialiştii acesteia – istoria.