vineri, 29 aprilie 2011

O ipoteză: UNIVERSUL HOLOGRAFIC




                                     
        O descoperire făcută în două domenii diferite de doi oameni de ştiinţă renumiţi, fizicianul David Bohm de la Universitatea din Londra, unul din cei mai respectaţi fizicieni de fizică cuantică din lume şi  neurofiziologul Karl H. Pribram de la Universitatea Standford, a determinat formarea  ipotezei potrivit căreia universul poate fi o imensă hologramă creată în bună parte de mintea omenească.

     Fizicianul David  Joseph Bohm(1917- 1992)  a avut o serie de contribuţii în domeniul fizicii teoretice [ în special în domeniul  mecanicii cuantice şi teoria relativităţii], filozofie şi neuropsihologie , şi la Proiectul Manhattan .
       În colaborare  cu neurologul Karl Pribram de la universitatea Stanford,  Bohm a fost implicat în dezvoltarea timpurie a modelului holonomic de funcţionare a creierului, un model de cunoaştere umană, care este drastic diferit de  ideile acceptate convenţional. Bohm a lucrat cu Pribram la teoria potrivit căreia  creierul funcţionează în mod similar cu o hologramă , în conformitate cu principiile matematice cuantice şi caracteristicile modelelor corespunzătoare acesteia. David Bohm a fost considerat pe scară largă unul dintre cei mai buni   fizicieni cuantici din toate timpurile.

Karl H. Pribram (născut în 1919 la Viena, Austria ) este  profesor  la Universitatea Georgetown , şi  profesor emerit de psihologie si psihiatrie la Universitatea Stanford şi Universitatea Radford . Atestat de Consiliul de certificate ca un neurochirurg , Pribram a făcut muncă de pionierat în definirea sistemului limbic (Sistemul limbic este un set de structuri cerebrale), relaţia dintre cortexul frontal şi sistemul limbic. Pentru publicul larg, Pribram este cel mai bine cunoscut pentru dezvoltarea sa a modelului creierului holonomic a funcţiei cognitive şi contribuţia sa la cercetarea neurologice în curs de desfăşurare în memorie, emoţie, motivaţie şi conştiinţa .
David Bohm a sugerat că am fost creiaţi pentru a vizualiza cosmosul fără lentilele cu care sunt echipate telescoapele noastre şi cu care universul  ne-ar apărea ca o hologramă. Pribram a remarcat şi a extins această perspectivă:  faptul că, în cazul în care  ochii noştri ar fi dotaţi cu astfel  de lentile pentru ca  procesele noastre senzoriale să aibă şi alţi receptori, ne-ar fi scufundat în experienţele holografice.
Pribram arată că în  modelul  holonomic de procesare creierului , în plus faţă de circuitele realizate de către tracturile ale marilor fibre din creier, se  prelucrează, de asemenea,  în văluri din fibre fine, ramuri (de exemplu, dendrite), care formează pânze.
Neuropsihologul de la Stanford  Karl  Pribram a devenit, de asemenea, convins de natura holografică a realităţii.A dezvoltat şi a formulat o teorie  bazată pe neuroantanomia şi neurofiziologia cunoscute, potrivit căreia  s-ar putea  stoca în  creier o memorie de tip holografic. Într-o duzină de ani de la lansarea teoriei, multe laboratoare au furnizat dovezi în sprijinul unor părţi ale acestei teorii. Hologramele pot corela şi stoca o cantitate uriaşă de informaţii - şi au avantajul că  transformarea  inversă returnează rezultatele de corelare în tiparele spatiala si temporala care ne ghideaza in navigarea universului nostru.
Teoria lui Pribram, de asemenea, explică modul în care creierul uman poate stoca atât de multe amintiri în spaţiu atât de mic. Acesta a  estimat: creierul uman are  capacitatea de a memora ceva de ordinul a 10 miliarde de biţi de informaţii pe durata de viaţă medie a omului.
 
 Creierul este aspectul cel mai uluitor al modelului holografic a lui Pribram când este pus împreună cu teoria lui Bohm. Ei afirmă că suntem într-adevăr"Receptoare" plutitoare printr-o mare caleidoscopică de frecvenţă şi, creierul este un canal  prin ceea ce am putea  extrage din această mare hologramă (superhologram ) şi transforma în realitate fizică.

Această imagine izbitoare nouă a realităţii, sinteza de opinii ale lui Bohm şi Pribram, a ajuns să fie numită paradigma holografică şi, deşi mulţi oameni de ştiinţă au întâmpinat-o cu scepticism, aceasta a galvanizat pe alţii.
Numeroşi cercetători, inclusiv Bohm şi Pribram, au remarcat că multe fenomene parapsihologice devin mult mai uşor de înţeles prin prisma paradigmei holografice.
 Într-un univers în care creierele individuale sunt de fapt porţiuni indivizibile ale hologramei mai mari şi totul este interconectat cu infinitul, telepatia poate pur şi simplu să fie accesată la nivel holografic.
În Editura Cartea DAATH Colecţia: Ştiinţă şi Spiritualitate a apărut cartea Universul Holografic scrisă de Michael Talbot.

În prezentarea acesteia, se scrie, printre altele:

Michael Talbot, un pasionat al legăturilor nevăzute dintre fizica cuantică şi spiritualitate, a pornit demersul acestei cărţi de la aceeaşi descoperire făcută de fizicianul David Bohm de la Universitatea din Londra, şi de neurofiziologul Karl H. Pribram de la Universitatea Standford.

Plecând de la această îndrăzneaţă descoperire, autorul cercetează şi găseşte posibile răspunsuri la multe întrebări nerezolvate ale fizicii, precum şi la mistere nerezolvate ca telepatia, ieşirea din corp, experienţele din preajma morţii, visele lucide ori vindecările miraculoase.
Bazată pe o meticuloasă cercetare ştiinţifică, precum şi pe o profundă înţelegere spirituală, această carte este o lectură fascinantă şi revelatoare, atât pentru “ştiinţificistul” însetat de palpabil, cât şi pentru cel ce “crede în ceea ce nu vede”. Este un adevărat dicţionar explicativ al experienţelor pe care omul le trăieşte în cea mai reală iluzie posibilă, în această infinită şi în continuă mişcare hologramă care este UNIVERSUL.

Autorul lasă cititorul să aleagă singur dacă această teorie a holografiei este sau nu pe placul minţii sale.

“Conceptul despre univers ca fiind o uriaşă hologramă ce conţine atât materie, cât şi conştiinţă într-un singur câmp, va incita, sunt sigur, pe oricine care şi-a pus vreodată întrebarea ,,Ce este realitatea?\'\'. Această carte poate răspunde acestei întrebări o dată pentru totdeauna.” -Fred Alan Wolf, Ph. D., autor al cartii Taking The Quantum Leap

“De la o vreme ştiinţa a început să conveargă cu raţiunea generală, ajungând-o din urmă cel puţin ca experienţă, confirmând suspiciunea că lucrurile sunt mult mai conectate între ele decât a permis fizica tradiţională să se creadă. Universul Holografic este o afirmaţie elegantă despre acest proces, o linie care ajută să se creeze un pod de legătură peste prăpastia artificial creată între minte şi materie, între noi şi restul cosmosului.” - Lyall Watson, autor al Supernature


Bazată pe o meticuloasă cercetare ştiinţifică, precum şi pe o profundă înţelegere spirituală, această carte este o lectură fascinantă şi revelatoare, atât pentru “ştiinţificistul” însetat de palpabil, cât şi pentru cel ce “crede în ceea ce nu vede”. Este un adevărat dicţionar explicativ al experienţelor pe care omul le trăieşte în cea mai reală iluzie posibilă, în această infinită şi în continuă mişcare hologramă care este UNIVERSUL.

Autorul lasă cititorul să aleagă singur dacă această teorie a holografiei este sau nu pe placul minţii sale.

“Conceptul despre univers ca fiind o uriaşă hologramă ce conţine atât materie, cât şi conştiinţă într-un singur câmp, va incita, sunt sigur, pe oricine care şi-a pus vreodată întrebarea ,,Ce este realitatea?\'\'. Această carte poate răspunde acestei întrebări o dată pentru totdeauna.” -Fred Alan Wolf, Ph. D., autor al cartii Taking The Quantum Leap

“De la o vreme ştiinţa a început să conveargă cu raţiunea generală, ajungând-o din urmă cel puţin ca experienţă, confirmând suspiciunea că lucrurile sunt mult mai conectate între ele decât a permis fizica tradiţională să se creadă. Universul Holografic este o afirmaţie elegantă despre acest proces, o linie care ajută să se creeze un pod de legătură peste prăpastia artificial creată între minte şi materie, între noi şi restul cosmosului.” - Lyall Watson, autor al Supernature



Fragmente din introducerea la cartea privind Universul  holografic  scrisă de Michael Talbot.

Punând problema în alt mod, există dovezi care sugerează că lumea noastră şi tot ce este cuprins în ea – de la fulgii de zăpadă la arţari, de la stele căzătoare la rotaţia electronilor – sunt, de asemenea, numai imagini fantomatice, proiecţii ale unui nivel de realitate atât de departe de al nostru, încât este pur şi simplu dincolo de spaţiu şi timp.

Principalii arhitecţi ai acestei idei uluitoare sunt doi dintre cei mai eminenţi gânditori ai lumii : fizicianul David Bohm, de la Universitatea din Londra, unul dintre protejaţii lui Einstein şi unul dintre cei mai respectaţi specialişti în fizică cuantică şi Karl Pribram, neurofiziolog la Universitatea Standford, autor al tratatului clasic de neurofiziologie “Limbajele creierului”. Curios, Bohm şi Pribram au ajuns la aceste concluzii independent unul de celălalt şi lucrând din două direcţii foarte diferite. Bohm a ajuns să se convingă de natura holografică a universului numai după ani de nemulţumire faţă de incapacitatea teoriilor standard de a explica toate fenomenele întâlnite în fizica cuantică. Pribram s-a convins din cauza eşecului de a explica diferitele enigme neurofiziologice prin teoriile standard ale creierului.

Totuşi, după ce au ajuns la aceste convingeri, Bohm şi Pribram au realizat rapid că modelul holografic explică la fel de bine un număr de alte mistere, inclusiv aparenta incapacitate a oricărei teorii, oricât ar fi ea de cuprinzătoare, care să explice întotdeauna toate fenomenele întâlnite în natură; capacitatea indivizilor care aud numai cu o ureche de a determina direcţia din care vine un sunet; şi capacitatea noastră de a recunoaşte faţa unei persoane pe care nu am văzut-o de mulţi ani, chiar dacă acea persoană s-a schimbat considerabil între timp.

Dar lucrul cel mai ameţitor legat de modelul holografic a fost că, dintr-o dată, a dat sens unei serii largi de fenomene atât de lunecoase, încât fuseseră catalogate în general ca fiind în afara domeniului înţelegerii ştiinţifice. Acestea includ telepatia, premoniţia, sentimentul mistic al uniunii cu universul şi chiar psihokinezia sau capacitatea minţii de a face să se mişte obiecte fizice fără ca cineva să le atingă.

Într-adevăr, a devenit repede evident pentru un număr din ce în ce mai mare de savanţi care au îmbrăţişat modelul holografic, că practic acesta ajuta la explicarea tuturor experienţelor mistice şi paranormale; în ultimii şase ani a continuat să electrizeze cercetătorii şi să arunce lumină asupra unui număr crescând de fenomene inexplicabile anterior. De exemplu:

· în 1980, Dr Kenneth Ring, fiziolog la Universitatea din Connecticut, a afirmat că experienţele din pragul morţii ar putea fi explicate prin modelul holografic. Ring, care este preşedintele International Association for Near-Death Studies(Asociaţia internaţională de studii asupra pragului morţii), crede că asemenea experienţe, ca şi moartea însăşi, nu sunt în realitate nimic mai mult decât trecerea conştiinţei unei persoane de pe un nivel al hologramei realităţii pe un altul.

· în 1985, Dr Stanislav Grof, şeful cercetării psihiatrice de la Centrul de Cercetări Psihiatrice din Maryland şi profesor de psihiatrie la Şcoala de Medicină de la Universitatea John Hopkins, a publicat o carte în care conchide că existentele modele neurofiziologice ale creierului sunt nepotrivite şi că numai un model holografic poate explica lucruri precum experienţele arhetipale, întâlnirile cu inconştientul colectiv şi alte fenomene neobişnuite experimentate în timpul stărilor de conştienţă modificată.

· în 1987, la întrunirea anuală a Asociaţiei pentru Studierea Viselor, care a avut loc în Washington,D.C., fizicianul Fred Alan Wolf a ţinut o conferinţă în care a afirmat că modelul holografic explică visele lucide (visele neobişnuit de vii în care subiectul realizează că este treaz). Wolf crede că asemenea vise sunt în realitate vizite în realităţi paralele şi că modelul holografic ne va permite, în cele din urmă, să dezvoltăm o “ fizică a conştienţei”, care ne va face capabili să începem să explorăm mai pe deplin aceste nivele dimensionale diferite ale existenţei.

· în 1987, în cartea sa “Sincronismul: Puntea între materie şi minte”, Dr. F. David Peat, un fizician de la Queen’s University din Canada, a afirmat că sincronicităţile (coincidenţele care sunt atât de neobişnuite şi atât de semnificative din punct de vedere psihologic, încât ele nu par să fie numai rezultatul hazardului) pot fi explicate prin modelul holografic. Peat crede că, de fapt, asemenea coincidenţe sunt “defecte în structura/ţesătura realităţii.” Ele dezvăluie că procesele noastre de gândire sunt mult mai intim conectate cu lumea fizică decât s-a presupus până acum.



Acestea sunt numai câteva dintre ideile provocatoare care vor fi explorate în această carte. Multe dintre aceste idei sunt extrem de controversate. într-adevăr, însuşi modelul holografic este foarte controversat şi cu nici un preţ nu este acceptat de o majoritate a oamenilor de ştiinţă. Cu toate acestea, după cum vom vedea, mulţi gânditori importanţi îl susţin şi cred că poate fi cea mai exactă imagine a realităţii cu care să luăm contact.

De asemenea, modelul holografic a primit o susţinere experimentală spectaculoasă. în domeniul neurofiziologiei, numeroase studii au coroborat cu diferite predicţii ale lui Pribram despre natura holografică a memoriei şi percepţiei. Similar, în 1982, un experiment devenit o piatră de hotar, a fost realizat de o echipă de cercetători condusă de fizicianul Alain Aspect la Institutul de Optică Teoretică şi Aplicată din Paris, care a demonstrat că reţeaua de particule subatomice – chiar structura realităţii însăşi – deţine ceea ce pare să fie o proprietate “holografică” de necontestat. Aceste descoperiri vor fi, de asemenea, discutate în carte.



Dar chiar şi mai semnificativ, fiecare dintre ei s-a evidenţiat şi într-un alt mod. Este un mod pe care chiar şi cele mai împlinite persoane îl pot rareori revendica, pentru că nu se măsoară prin simpla inteligenţă, nici chiar prin talent. Se măsoară prin curajul şi imensa fermitate necesare pentru a-şi apăra convingerile, chiar şi în faţa unei opoziţii copleşitoare. în timp ce era student, Bohm făcea lucrarea de doctorat cu Robert Oppenheimer. Mai târziu, în 1951, când Oppenheimer a intrat sub periculoasa cercetare a Comitetului pentru activităţi antiamericane a senatorului Joseph McCarthy, Bohm a fost chemat să depună mărturie împotriva lui şi a refuzat. Ca urmare, şi-a pierdut slujba la Princeton şi nu a mai predat niciodată în Statele Unite, mutându-se mai întâi în Brazilia şi apoi la Londra.

Înainte de asta, Pribram s-a confruntat cu un test de bărbăţie similar. în 1935, un neurolog portughez, pe nume Egas Moniz, a inventat ceea ce el credea a fi tratamentul perfect pentru bolile mentale. El a descoperit că, prin perforarea craniului unui individ cu un ac chirurgical şi despărţind cortexul prefrontal de restul creierului, îi putea face docili pe cei mai supărători pacienţi. El a denumit procedura lobotomie prefrontală, şi, prin anii ’40, aceasta a devenit o tehnică medicală atât de populară, încât Moniz a fost răsplătit cu Premiul Nobel. în anii ’50, răspândirea procedurii a continuat şi a devenit un instrument, ca şi audierile lui McCarthy, pentru lichidarea persoanelor indezirabile din punct de vedere cultural. Utilizarea în acest scop era atât de acceptată, încât chirurgul Walter Freeman, cel mai sincer avocat al acestei proceduri din Statele Unite, a scris fără ruşine că lobotomiile “ fac cetăţeni americani buni” din inadaptabilii social, “schizofrenici, homosexuali şi radicali”.

În acest timp, Pribram a intrat pe scena medicală. Totuşi, spre deosebire de mulţi dintre cei asemenea lui, Pribram simţea că este incorect să umbli cu atâta nepăsare în creierul altuia. Convingerile sale erau atât de adânci, încât în timp ce lucra ca tânăr neurochirurg în Jacksonville, Florida, s-a opus înţelepciunii medicale acceptate în acea vreme şi a refuzat efectuarea oricărei lobotomii în secţia pe care o supraveghea. Mai târziu, la Yale, şi-a menţinut atitudinea controversată şi a fost foarte aproape de a-şi pierde slujba din cauza vederilor sale radicale.

Angajamentul lui Bohm şi al lui Pribram de a-şi apăra convingerile, indiferent de consecinţe, este evident şi în cazul modelului holografic. După cum vom vedea, a-şi pune reputaţia considerabilă în spatele unei idei atât de controversate nu este cel mai uşor drum pe care cineva l-ar putea alege. Atât curajul, cât şi viziunea pe care ei le-au demonstrat în trecut, adaugă un plus de greutate ideii holografice.

O ultimă dovadă în favoarea modelului holografic este paranormalul însuşi. Nu este un lucru mărunt, pentru că, în ultimele câteva decenii, s-a acumulat o cantitate remarcabilă de dovezi sugerând că înţelegerea noastră actuală a realităţii, imaginea solidă şi confortabilă din lemn şi piatră a lumii despre care am învăţat cu toţii în liceu, este greşită. Deoarece aceste descoperiri nu pot fi explicate de nici unul dintre modelele noastre ştiinţifice standard, ştiinţa le-a ignorat în general. Totuşi, volumul dovezilor a atins punctul în care această poziţie nu mai poate fi susţinută.

Pentru a da numai un exemplu, în 1987, fizicianul Robert G. Jahn şi psihologul clinician Brenda J.Dunne, ambii de la Princeton University, au anunţat că, după un deceniu de experimentări riguroase la Princeton Engineering Anomalies Research Laboratory, au adunat dovezi fără echivoc despre faptul că mintea poate interacţiona psihic cu realitatea fizică. Mai precis, Jahn şi Dune au descoperit că, numai prin concentrare mintală, fiinţa umană este capabilă să afecteze modul în care operează anumite tipuri de mecanisme. Aceasta este o descoperire uluitoare şi una care nu este explicabilă în termenii imaginii noastre standard despre realitate.

Acest lucru poate fi explicat totuşi prin concepţia holografică. Invers, din cauză că evenimentele paranormale nu pot fi explicate prin înţelegerea ştiinţifică curentă, ele strigă după o nouă manieră de a privi universul, după o nouă paradigmă ştiinţifică. Pe lângă faptul că arată felul în care modelul holografic poate explica paranormalul, cartea studiază, de asemenea, felul în care dovezile aduse în favoarea paranormalului par să necesite cu adevărat existenţa unui asemenea model.

Faptul că paranormalul nu poate fi explicat prin convingerile ştiinţifice curente răspândite în lumea întreagă este numai unul din motivele pentru care rămâne atât de controversat. Un altul este faptul că este adesea foarte dificil să sileşti psihicul să funcţioneze în laborator şi acest lucru i-a făcut pe mulţi oameni de ştiinţă să tragă concluzia că, prin urmare, paranormalul nu există. Această scăpare aparentă este de asemenea discutată în carte.

Din nefericire, această situaţie apare frecvent în investigarea paranormalului. într-un articol recent din “American Psychologist”, psihologul Irvin L. Child de la Yale examina cum fusese tratată de către comunitatea ştiinţifică o serie binecunoscută de ESP(percepţie extra-senzorială) şi experimente asupra viselor, ce s-a desfăşurat la Maimonides Medical Center din Broooklyn, New York. în ciuda dovezilor spectaculoase susţinând ESP descoperite de experimentatori, Child a aflat că munca lor fusese aproape total ignorată de comunitatea ştiinţifică. încă şi mai supărător, el a descoperit că, în mâna celor câteva publicaţii ştiinţifice care se deranjaseră să comenteze experimentele, cercetarea fusese aşa de sever deformată, încât importanţa sa era complet ascunsă.

Cum este posibil aşa ceva? Un motiv este că ştiinţa nu este întotdeauna atât de obiectivă cât ne-ar plăcea nouă să credem. Noi îi privim pe savanţi cu o doză de respect şi când ei ne spun ceva, noi credem că trebuie să fie adevărat. Uităm că sunt doar oameni şi sunt supuşi aceloraşi prejudecăţi religioase, filozofice şi culturale ca şi noi ceilalţi. Este păcat, pentru că, aşa cum va arăta această carte, există multe dovezi că universul cuprinde considerabil mai mult decât îngăduie concepţia noastră actuală despre lume.

Dar de ce este ştiinţa atât de potrivnică paranormalului în mod special? Aceasta este o întrebare mult mai dificilă. Comentând rezistenţa pe care a experimentat-o cu propriile sale concepţii neortodoxe asupra sănătăţii, chirurgul Dr. Bernie S. Siegel, de la Yale, autorul best-seller-ului “Dragoste, medicină şi miracole”, afirmă că aceasta se datorează faptului că oamenii sunt dependenţi de credinţele lor. Siegel spune că acesta este motivul pentru care, când încerci să schimbi credinţa cuiva, acesta acţionează ca un dependent.


În concluzie, deoarece conceptul holografic este o idee încă în construcţie şi un mozaic de puncte de vedere şi dovezi diferite, unii au argumentat că nu ar trebui să fie numit model sau teorie până când aceste puncte de vedere disparate nu vor fi integrate într-un tot mai unitar. Ca urmare, unii cercetători se referă la aceste idei ca fiind paradigma holografică. Alţii preferă analogia holografică, metafora holografică şi aşa mai departe. De dragul diversităţii, în această carte am folosit toate aceste expresii, inclusiv modelul holografic şi teoria holografică, dar aceasta nu implică faptul că ideea holografică a obţinut statutul de model sau teorie în sensul cel mai strict al acestor termeni.

În acelaşi sens este important de observat că deşi Bohm şi Pribram au generat ideea holografică, ei nu îmbrăţişează toate concepţiile şi concluziile propuse în această carte. Mai degrabă aceasta este o carte care priveşte nu numai teoriile lui Bohm şi Pribram, ci ideile şi concluziile a numeroşi cercetători care au fost influenţaţi de modelul holografic şi care l-au interpretat în manieră proprie, controversată uneori.

Pe parcursul acestei cărţi, discut, de asemenea, diferite idei din fizica cuantică, ramura fizicii care studiază particulele subatomice (electroni, protoni, ş.a.m.d.). Deoarece am mai scris despre acest subiect înainte, sunt conştient că unele persoane sunt intimidate de termenul fizică cuantică şi se tem că nu vor fi capabili să înţeleagă conceptele sale. Experienţa m-a învăţat că până şi cei care nu ştiu matematică sunt capabili să înţeleagă ideile din fizică atinse în această carte. Nu aveţi nevoie de pregătire în domeniul ştiinţific. Tot ce vă trebuie este o minte deschisă….


Surse:

-                 www.edituracarteadaath.ro/colectii.php?id=5
-                      Wikipedia


vineri, 22 aprilie 2011

Civilizaţie din India antică distrusă de deflagraţii nucleare cu zeci de mii de ani în urmă?!




Cu speranţa că lectura acestui material vă va oferi un moment de reflecţie, tihnă şi linişte faţă de  evenimentele  de o intensitate cu totul ieşită din comun la care asistăm, de zbuciumul social şi spiritual, în contra-pondere cu ofensiva  mediocrităţii,  mitocăniei, prostului gust şi  nonvalorii.
                                                          
În trecutul preistoric al omenirii au existat civilizaţii dezvoltate în toate regiunile Terrei. Unele dintre acestea sunt evocate fie în legende, mituri, scrieri şi texte religioase ulterioare acestor civilizaţii ce descriu evenimentele, fie pe cale orală.
Alte epoci din evoluţia umanităţii rezultă că au existat din documente, înscrisuri originale din periadele respective ce dăinuie până în zilele noastre precum/mai ales din cercetări şi descoperiri arheologice.

Prima organizare a civilizaţiei protoistorice omeneşti ar fi început acum 34.500 de ani – calculaţi în anul 1970 ( în urma unui calcul făcut de preotul egiptean Manethon din sec.III î.e.n. privind existenţa primei dinastii divine). Calendarele egiptean, asirian, indian şi maya pornesc numărătoarea de la epoca marilor evenimente catastrofale din sistemul nostru solar cunoscute sub numele generic de p o t o p; toate calculele calendarelor amintite au un început ce se situează între anii 11,542 î.e.n. (calendarele egiptean şi asirian) şi 11,653 î.e.n. (calendarele indian şi maya). Această extraordinară suprapunere în timp a civilizaţiilor dezvoltate la mari depărtări una de alta, fără a avea posibilitatea influenţei reciproce, fundamentează ipoteza existenţei unor cunoştinţe ce depăşesc nivelul de atunci al oricărei societăţi, cunoştinţe ce le-au fost date de extratereştri.
Existenţa unor civilizaţii avansate / dezvoltate în mileniile IV – III î Ch sunt consemnate în: 
-- Surse paraistorice cum sunt   miturile; simbolurile; calendarele criptice (rituale) egiptean, asirian, indian şi mayas la care se adaugă ca dovezi spirituale: Vechiul Testament, Biblia, Talmudul, vechile scrieri budiste, incaşe, aztece, sumeriene, chineze etc. care au aceiaşi idee comună de începuturi ale credinţei stirpei lor.

- Mitologia greacă şi romană, legendele, miturile consemnate în scrierile anticilor, în Vechiul Testament, Biblie (consemnate ca Apocalipse), Coran, Talmud, Mahabharata şi Ramayana (epopei sanscrite – India – din sec. IV î. Ch.), vechile scrieri budiste, incaşe, aztece, sumeriene chineze, au aceiaşi idee comună referitoare la începuturile existenţei strămoşilor lor.
Un element comun scrierilor şi legendelor scrise şi orale îl constituie descrierea unor catastrofe planetare, catastrofe ce pot fi naturale – ciocnirea pământului de către asteroizi, comete, alte corpuri cereşti, dar şi provocate de vizitatorii Pământului din motive rămase necunoscute. În acest din urmă caz se regăsesc Sodoma (situată, potrivit legendei biblice în sud-vestul Mării Moarte) şi Gomora, a căror distrugere descrisă de Biblie poate fi urmare unor conflicte galactice.
Distrugerea Sodomei şi Gomorei , fapt descris de Biblie, este atribuită de savantul rus prof. Agrest producerii unei explozii termonucleare anunţată. Tektitele, substanţe asemănătoare sticlei care se găsesc în deşertul Libiei, conţin izotopi radioactivi de aluminiu şi beriliu şi au cel puţin un milion de ani de când s-au format, în condiţii de temperaturi foarte înalte şi de radiaţii puternice. 

-  dovezi materiale, printre altele, sunt marile enigme ale civilizaţiei: piramidele, construcţiile uriaşe de tip „bază spaţială” din deşertul peruan, terasa de la Baalbek ( munţii Antiliban), desene rupestre, coloana din Kutub aflată în curtea templului mare din Delhi (India), veche de 4000 ani, făcută din piese de fier sudate desăvârşit . Până în prezent coloana nu prezintă nici o urmă de alterare sau ruginire, rămânând tot timpul inoxidabilă; 

Există şi au existat pe Terra mari anomalii geologice care, până în prezent nu au putut fi explicate, elucidate prin / de teoriile clasice cunoscute, cu toate strădaniile oamenilor de ştiinţă. Aceste fenomene geologice neexplicate, presărate în timp şi spaţiu de-a lungul evoluţiei planetei Pământ, sunt consemnate a fi petrecute începând din perioada protoistorică în marile cărţi ale omenirii (Biblie, Coran, Ramayana etc.) cât şi in istoriografia modernă şi contemporană care consemnează inclusiv anomaliile petrecute în contemporaneitate.
- În Pakistan se găsesc ruine ale unor oraşe mari şi complexe care se atribuie a fi fost ale Imperiului Rama, care s-a dezvoltat acum aproximativ 17.000 de ani; acest imperiu a existat cu câteva mii de ani după presupusul început al civilizaţiei atlante. Se presupune că a existat un război între Civilizaţia Atlantă şi Imperiul Rama în care s-au folosit arme nucleare. Drept dovadă s-a invocat un episod din poemul naţional indian Mahabhara în care se descrie „un uriaş mesager al morţii care a transformat în cenuşă întreaga rasă”; „un singur proiectil având puterea întregului univers”, „după câteva ore toată hrana era infectată”. La Mohenjondaro, unul din oraşele Rishi ale Imperiului Rama, excavaţiile arheologiice au scos la iveală schelete care zăceau pe străzi ca şi cum un dezastru apocaliptic s-ar fi abătut peste oraş, schelete radioactive, cele mai radioactive resturi umane de la tragedia de la Hiroşima !

Primele  trei mari civilizaţii umane au fost:
- prima civilizaţia Sumer, în jurul anilor 3800 î.Ch. în Mesopotamia inferioară;
- civilizaţia egipteană ce a apărut în jurul anilor 3200 î.Ch. în valea Nilului - deci cu aproape jumătate de mileniu după civilizaţia sumeriană;
- civilizaţia indo – europeană – în valea Indului (Asia de sud) ce a apărut cu circa o mie de ani după înflorirea civilizaţiei sumeriene.
Civilizaţiile din zona Nilului şi cea din regiunea Indului nu numai că erau legate de cea sumeriană, ci, de fapt, ambele îşi aveau leagănul în Sumer, aşa cum atestă textele antice precum şi descoperirile arheologice, susţine Z. Sitchin.


CIVILIZAŢIA INDO –EUROPEANĂ [ a Văii Indusului ]


Începând cu anul 7000 i Hr., primii indieni se grupeaza in state in nordul Indiei antice (Pakistanul actual). Crescători de animale ei sunt totodata meşteşugari indemanatici; utilizând roata olarului producând ceramica. Prin anul 2400 i Hr., îşi clǎdesc de-a lungul fluviului Indus, mari oraşe înconjurate de metereze, ca: Mohenjo-Daro şi Harappa. Clădirile lor din cărămizi sunt alineate de-a lungul unor străzi care se întretaie în unghi drept. Un sistem perfecţionat de canalizare permite alimentarea lor cu apă curentă. Datorită săpăturilor arheologice efectuate in aceste oraşe, se cunoaşte destul de bine viaţa locuitorilor lor. Se ştie că făceau negoţ cu Mesopotamia şi foloseau un sistem de scriere. In schimb nu se cunosc motivele dispariţiei aceste civilizaţii numita "Civilizaţia Indusului" in anul 1500 in.e.n

Civilizaţia Indusului a apărut în mileniul III î.Hr., pe valea fluviului Indus. Au luat naştere oraşele Mohenjo-daro şi Harappa.

Exista multe locuri pe Pamint ce par a fi fost distruse de o explozie  nucleara, dar cel mai uimitor dintre toate este Mohenjo Daro („Muntele  Mortilor“), oras antic ale carui ruine au fost descoperite in al treilea  deceniu al secolului trecut.Situat, astazi, pe teritoriul Pakistanului, Mohenjo Daro face parte  dintr-un ansamblu de asezari apartinind asa-numitei civilizatii Harappa ,  cunoscuta si sub numele de civilizatia Vaii Indusului. Unul dintre cei  care si-au dedicat viata studierii acestor ruine este englezul David W.  Davenport, care, dupa 12 ani de cercetari, a publicat, in 1979, o carte  cu titlul „Distrugere Atomica – 2000 i.Hr.“, volumul fiind construit pe  ipoteza ca Mohenjo Daro nu a cazut in ruina cu trecerea timpului, ci  sfirsitul sau a fost consecinta unei deflagratii nucleare.Priveliste macabraPovestea extraordinara a Muntelui Mortilor porneste de la descoperirea  primelor ruine si arata ca, o data cu scoaterea la lumina a vestigiilor  vechii asezari, arheologii s-au pomenit in fata unui crater cu un  diametru de aproape 50 de metri, in interiorul caruia totul, inclusiv  piatra, este topit sau cristalizat ca si cum ar fi fost pirjolit de o  temperatura uriasa. La marginea acestui crater, caramizile sint topite  si sudate intre ele pe partea dinspre locul presupusului impact.  Cercetatorii exclud din start posibilitatea ca zona sa fi fost pirjolita  de eruptia unui vulcan, intrucit nu exista nici unul .

Sute de schelete

Zona devastata se intinde pe o arie avind diametrul de trei kilometri.  La tot  pasul se intilnesc pietre negre, bucati diforme dintr-un soi de  piatra care au  dat mult de gindit arheologilor, pina cind s-a descoperit  ca e vorba de fragmente de vase ceramice, topite unele intr-altele,  probabil in urma supunerii la aceeasi uriasa temperatura. Atunci cind  excavatiile au ajuns la nivelul strazilor, arheologii s-au confruntat cu  o priveliste macabra. In pozitii care dintre care mai stranii, au fost  gasite sute de schelete.


Civilizatie avansata

Descoperirile de la Mohenjo Daro nu sint nicidecum singulare. Aceleasi  scene  apocaliptice se intilnesc si in orasul vecin, Harappa , unde, de  asemenea, s-au gasit schelete pe strazi. Sapaturile arheologice le-au  permis cercetatorilor sa   afirme ca civilizatia Harappa era foarte  avansata. Orasele din regiune sint construite dupa un plan riguros, cu  strazi drepte ce se intretaie perpendicular. Casele au sofisticate  sisteme de canalizare, superioare celor ce pot fi intilnite in prezent  in multe orase ale Indiei si Pakistanului. Cine au fost insa  intemeietorii acestor orase, nu se stie.


Nivel ridicat de radioactivitate


In comunitatea stiintifica exista o nesfirsita dezbatere privind  vechimea civilizatiei Harappa . Metodele traditionale cu radio-carbon au  aratat ca uinele dateaza cam din anul 2500 i.Hr., dar, luind in calcul  efectele unei presupuse explozii nucleare, riscul unei erori este foarte  mare. Unii autori avanseaza ideea ca razboiul nuclear care a distrus  aceste civilizatii a avut loc acum 8.000-12.000 de ani. Cazul a fost  studiat in secolul trecut de mai multi savant sovietici, care au  descoperit ca scheletele au un nivel ridicat de radioactivitate.  Intr-una din aceste locatii a fost gasit un schelet cu un grad de  radioactivitate de 50 de ori mai mare decit cel normal.


O alta marturie

Un strat de cenusa radioactiva a fost descoperit si in apropierea  orasului Rajasthan din India , unde, din aceasta cauza, proiectul de  construire a unui nou cartier a fost suspendat. De altfel, orasul in  sine are o nedorita faima in
ceea ce priveste incidenta cazurilor de  cancer si de copii ce vin pe lume cu diverse malformatii. O alta  marturie peste timp a unui razboi nuclear in India antica este uriasul  crater Lonar, situat la citeva sute de kilometri de Bombay
si avind un  diametru de 2.154 de metri. In intreaga zona nu exista nici un fel de  resturi ale vreunui meteorit si, potrivit savantilor, Lonar este  singurul crater intr-un strat de bazalt, roca fiind supusa unui soc  intens, cu o
presiune mai mare de 600.000 de atmosfere, in stare sa  modifice insasi structura sa. Semne ale unui razboi devastator din  antichitate pot fi intilnite si in alte colturi ale lumii, printre care  enigmaticul desert de sticla libian,
situat in apropierea platoului  Saad.

Sticla verde

Cind prima bomba atomica a explodat in New Mexico , datorita caldurii  extraordinare, nisipul desertului s-a transformat in sticla verde. In  secolul trecut, mai multe descoperiri arheologice, din diferite zone ale  globului, au
scos la iveala si alte straturi de astfel de sticla. Vechi  insa de mii de ani. Descoperit in 1932 de arheologul Patrick Clayton,  desertul de sticla se intinde pe o arie foarte larga, masurind 130 de  kilometri in lungime. Latimea ajunge pe

alocuri la 53 de kilometri.  Numele sau provine de la faptul ca intinderea arida este presarata cu  bucati de sticla, de o puritate incredibila, proportia de siliciu fiind  de 98%. Un articol aparut in iulie 1999 in revista britanica New Scientist“ a demonstrat ca deja faimoasa Sticla din Desertul Libian  (SDL) este cea mai pura astfel de substanta de pe planeta.


Unelte si podoabe

Peste 1.000 de tone din acest material se intind pe o suprafata de sute  de kilometri. Unele bucati sint de dimensiuni mari, cintarind pina la 30  de kilograme, dar cele mai multe sint mici, semanind cu niste cioburi,  ca si cum o sticla uriasa ar fi fost sfarimata de o forta colosala. In  limbaj stiintific, cioburile verzi sint numite tectite. Provenienta lor  este un subiect de aprinse dezbateri. Sticla este cu certitudine extrem  de veche. Astfel, se stie ca vinatorii preistorici isi confectionau din  acest material diferite unelte ascutite. Un scarabeu sculptat in sticla  verde a fost descoperit in mormintul lui Tutankhamon.


Nici o explicatie

Teoria propusa de o parte a comunitatii stiintifice este ca sticla e  rezultatul impactului cu un corp cosmic. Exista insa serioase probleme  cu aceasta teorie. De ce nu exista nici un crater de impact? O intrebare  ramasa pina astazi fara
raspuns. Nici macar sondarile la mare adincime  cu ajutorul ultimelor tehnologii nu au reusit sa gaseasca urma vreunui  crater. Mai mult, sticla verde este prea pura pentru a fi rezultatul  unui impact atit de brutal. Se poate, deci, ca un antic razboi nuclear  sa fi creat toate aceste urme? Nimeni nu poate da un raspuns. Pe cit de  neverosimila pare teoria, pe atit de multe dovezi pun oamenii de stiinta  in imposibilitatea de a o combate.


„Radacinile“ de sticla

Experimentele atomice din New Mexico , de la sfirsitul celui de-al doilea  razboi mondial, au aratat faptul ca o deflagratie atomica topeste  siliconul din nisip si transforma suprafata pamintului in sticla.  Fulgerul poate si el transforma citeodata nisipul in sticla, dar formele  lasate au intotdeauna forma unei radacini. Ramificatiile acesteia  patrund in adincime. Astfel, paturile de sticla verde nu pot fi puse in  nici un caz pe seama acestui fenomen natural.


Misterul tectitelor

Dezbaterile nascute in sinul comunitatii stiintifice de problema  tectitelor au fost rezumate intr-un articol publicat in august 1978 in  revista „Scientific American“. Aici, un reputat cercetator american a  incercat sa formuleze o
teorie plauzibila care sa explice existenta  misteriosului strat de sticla verde. „Cea mai probabila sursa a sticlei  verzi este Luna. Daca tectitele provin de pe Luna inseamna ca pe  satelitul pamintului a existat cel putin un vulcan care a erupt in  ultimii 750.000 de ani. Cred ca teoria vulcanului lunar este singura  posibila si ma simt fortat sa o accept“, scria John O’Keefe, autorul  articolului.


Secretul lui Oppenheimer

Seful Proiectului Manhattan, prin care SUA a construit cele doua bombe  nucleare ce au distrus orasele Nagasaki si Hiroshima , cercetatorul J.  Robert Oppenheimer, a adaugat si el o umbra de mister peste deja  faimoasa sticla
verde. Intr-un interviu pe care l-a acordat imediat dupa  ce a asistat la primul experiment atomic, cercetatorul a citat din  Bhagavad Gita: „Acum am devenit Moartea, Distrugatoarea de Lumi“. Cu  alta ocazie, intervievat la Universitatea
Rochester, la sapte ani dupa  istoricul experiment, si intrebat daca acela a fost primul experiment  atomic din istorie, replica sa a fost: „Pai, da, in istoria moderna“.

O civilizatie disparuta

Multiple dovezi arata ca civilizatia vechilor indieni este veche de zeci  de mii de ani. Cu toate acestea, pina in 1920 majoritatea expertilor  era de acord ca originile civilizatiei indiene ar trebui cautate undeva  in jurul secolului al
IV-lea i.Hr. Aceasta teorie a fost spulberata insa  de descoperirea ruinelor unor orase precum Harappa, Mohenjo-Daro   („Muntele Mortilor“), Kot Diji, Kalibanga sau Lothal. Arheologii nu stiu  nici astazi cine sint cei ce au
construit aceste orase, dar incercarile  de a data ruinele (cunoscute acum drept Civilizatia Vaii Indusului“)  au produs cifre ce se invirt in jurul anului 2500 i.Hr. Multi oameni de  stiinta cred ca acestea sint ramasitele Imperiului Rama,
descris in  anticile textele Mahabharata si Ramayana. Aceste texte descriu si
un  razboi nimicitor purtat de imperiu impotriva unui dusman extrem de  puternic. Textele povestesc despre armele ucigatoare folosite in  conflict: mingi uriase de foc ce puteau distruge un intreg oras,  „Stralucirea lui Kapila“ ce putea
transforma 50.000 de soldati in cenusa  instantaneu si sulite zburatoare ce puteau distruge si cele mai  rezistente forturi.


Articolul despre distrugerea nucleară a civilizaţiei Văii Indului a fost publicat  in revista NEW SCIENTIST şi postat pe blogul ·  Adevarul despre noi ...: 04/15/10

Alte surse:

Wikipedia
Zacherias Sitchin – A 12-a planetă
Jan van Helsing - Să nu atingi această carte
Renato Zamfir – Ipoteza paleoastronautică
Daniel Schmidt - Enigme ale civilizaţiilor dispărute
Kernbach – Enigmele miturilor astrale