luni, 29 noiembrie 2010

Noutăţi privind SĂNĂTATEA.


- Medicina integrativă.

- Descoperirea celulelor telocite de către cercetători români.

Medicina integrativă.

„Omul este o fiinţă unitară, alcătuită din trup, minte şi suflet.” Pe acest concept se bazează medicina integrativă, o modalitate prin care se îmbină armonios şi personalizat terapiile alopate cu cele naturiste.

CONCEPTUL TEORETIC AL VIZIUNII SISTEMICE

stă la baza medicinii integrative, ca de altfel şi la baza celorlalte medicini alternative medicinii alopate.

De-a lungul secolelor fizica a servit ca model conceptual pentru toate celelalte ştiinţe. Şi fizica modernă – prin teoria cuantică - a dezvoltat gândirea raţională dar a dat şi o bază ştiinţifică gândirii intuitive, constituind un fundament în explicarea unor fenomene parasenzoriale ce ţin de conştiinţă şi de valori morale. Astfel fizica cuantică arată natura unitară şi complementară a modurilor raţionale şi intuitive ale conştiinţei: a lui yin şi yang. Fizica modernă poate arăta şi celorlalte ştiinţe că gândirea ştiinţifică nu trebuie să fie reducţionistă sau mecanicistă, că viziunile holistice (Termenul „holistic”, de la grecescul holos (întreg), se referă la o înţelegere a realităţii în termeni de întregi integraţi, ale căror proprietăţi nu se pot reduce la cele ale unităţilor mai mici.) şi ecologice sunt, de asemenea, sănătoase din punct de vedere ştiinţific.

Concepţia universului ca o reţea de relaţii interconectate este una din temele majore ale întregei fizici moderne.

Una din noile paradigme ar putea fi consecinţa unei noi viziuni asupra realităţii. Ea ar putea consta în concepţia sistemică asupra vieţii, gândirii, conştiinţei şi evoluţiei. Aceasta ar presupune;

  • abordarea corespunzătoare holistică a sănătăţii şi vindecării;
  • integrarea abordărilor occidentale şi orientale asupra psihologiei;
  • un nou cadru conceptual pentru economie şi tehnologie;
  • descoperirea interconexiunilor şi interdependenţei între numeroasele concepte secvenţiale;
  • - interrelaţionării tuturor fenomenelor – fizice, biologice, psihologice, sociale şi culturale.

Această viziune transcede graniţele disciplinare şi conceptuale.

Noua viziune a realităţii, a vieţii, în domeniul medicinii.

În întreaga istorie a ştiinţei occidentale, dezvoltarea biologiei a mers mână în mână cu cea a medicinei. Este deci natural ca viziunea mecanicistă asupra vieţii să fi dominat atitudinea medicilor faţă de sănătate şi boală. Astfel:

- corpul omenesc este privit ca o maşină ce poate fi analizată în termeni de piese componente;

- boala este văzută ca o funcţionare defectuoasă a mecanismelor biologice;

- rolul doctorului este să intervină chimic sau fizic, pentru a corecta disfuncţia unui mecanism specific, reducând sănătatea la funcţionarea mecanică; astfel doctorii nu se mai ocupă de domeniul vindecării. Aceasta este, probabil, cea mai gravă limitare a abordării medical contemporane occidentale ( F. Capra numeşte medicina modernă – biomedicină).

Fenomenul vindecării este exclus din ştiinţa biomedicală, pentru că acest fenomen nu poate fi înţeles în termeni reducţionişti. De fapt, vindecarea implică, în general, o relaţie mai complexă între aspectele fizice, psihologice, sociale şi de mediu ale condiţiei umane, ceea ce determină ca ştiinţa medicală trebuie să transceadă viziunea actuală, îngustă, asupra sănătăţii, bolii şi vindecării. De fapt, arta vindecării este un aspect esenţial al medicinii, ceea ce, biomedicina nu îl ia în considerare.

Diviziunea strictă a lui Descartes între minte şi corp i-a determinat pe medici să se concentreze asupra maşinăriei trupeşti şi să neglijeze aspectele psihologice, sociale, şi de mediu ale bolii.

Conceptul larg de sănătate, care va fi necesar pentru transformarea noastră culturală – un concept care include dimensiuni individuale, sociale şi ecologice - va necesita o viziune sistemică asupra organismelor vii şi, corespunzător, o viziune sistemică asupra sănătăţii. În acest cadru al unor noi concepte, trebuie să se aplice o varietate de tehnici terapeutice care să nu se limiteze niciodată la fenomene pur fizice (aşa cum este cazul modelului biomedical) ci să încerce să influenţeze mintea pacientului îndepărtând teama, care este întotdeauna un component semnificativ al bolii. Prin aceste terapii complementare pacientul este ajutat să stimuleze puterile naturale vindecătoare pe care le au toate organismele vii.

În termeni ştiinţifici moderni, am putea spune că procesul de vindecare reprezintă reacţia coordonată a organismului integrat la influenţe stresante ale mediului.

În viziunea holistică asupra bolii, boala fizică este doar una dintre mai multele manifestări ale dezechilibrului fundamental al organismului. Sănătatea fiinţelor omeneşti este determinetă predominant nu de intervenţia medicală, ci de comportamentul lor, alimentaţie şi natura mediului înconjurător.

Principala eroare a abordării biomedicale este confuzia între procesele de boală şi originile bolii. Originile bolii vor fi găsite, în general, în mai mulţi factori cauzativi care concură pentru a genera o sănătate deficitară [şi nu boală cauzată de un singur factor ce corespunde cu viziunea carteziană asupra organismelor vii]. Orice influenţă nocivă a mediului implică organismul în ansamblu.

X

Deşi este o abordare relativ nouă în practica medicală, medicina integrativă începe să devină tot mai populară şi la noi. Filozofia după care se ghidează ea este de a privi fiinţa ca întreg, dar şi ca individualitate. De aceea, terapiile se stabilesc în mod personalizat, pe baza istoricului medical al fiecărui individ, a manifestărilor curente, dar şi a bolilor pentru care există predispoziţie. În plus, metodele terapeutice utilizate se adresează atât simptomelor fizice, cât şi celor psihice, luându-se în calcul şi starea emoţională a persoanei tratate. „Medicina integrativă se bazează pe faptul că omul este o fiinţă unitară. Mai exact, acelaşi pacient pe care îl explorăm din punct de vedere al medicinei chineze tradiţionale, de exemplu, ca să vedem tulburările energetice pe care apoi să le tratăm, poate fi evaluat şi din punct de vedere al medicinei occidentale. Până la urmă, obiectivul este să se poată alege cea mai potrivită metodă de tratament pentru fiecare persoană în parte", spune Alice Popescu, specialist în acupunctură la Clinica de Medicină Integrativă Qi din Bucureşti.

Terapiile complementare utilizate sunt sigure

În funcţie de problemele de sănătate ale persoanei în cauză, se pot recomanda metode de diagnostic utilizate în medicina clasică, cum ar fi analizele de sânge, şi un tratament alopat asociat cu unul naturist. Trebuie precizat că terapiile complementare utilizate în medicina integrativă sunt cele care se bucură de suport ştiinţific în ceea ce priveşte eficienţa şi siguranţa. Astfel, pot fi indicate fitoterapia, homeopatia, acupunctura, chiropractica sau alte metode complementare în funcţie de nevoile individuale. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Nicolae Urbean, în vârstă de 61 de ani, care suferă de hernie de disc şi căruia i s-a recomandat o intervenţie chirurgicală. Însă el a decis să găsească o alternativă la operaţie şi s-a adresat unei clinici de medicină integrativă. „Pentru hernia de disc fac un tratament de osteopatie şi, în paralel, am venit la clinica de medicină integrativă să fac şi acupunctură. După prima şedinţă, am constatat aproape instantaneu o atenuare a durerilor. După aceea, am hotărât să fac terapia complet. Sper ca în acest fel să scap de bisturiu", povesteşte Nicolae Urbean.

Prin combinare, terapiile îşi potenţează efectele

Avantajele medicinei integrative constau în faptul că pot fi folosite atât medicamente ce conţin substanţe de natură chimică, cât şi preparate din plante cu efecte similare, iar atunci când sunt folosite în asociere, eficacitatea lor terapeutică este net îmbunătăţită. În plus, unele medicamente au efecte adverse care pot fi atenuate prin administrarea adjuvantelor din plante. Andreea Gaibaş, de 21 de ani, a ajuns la o clinică de medicină integrativă după ce a urmat un tratament cu anticoncepţionale, însă tulburările menstruale cu care se confrunta din adolescenţă persistau. „Am fost sfătuită să urmez o terapie cu tinctură de zmeură şi acum mă simt foarte bine. În plus, am şi o sensibilitate hepatică şi ulcer în fază incipientă. De aceea, iau şi pansamente gastrice cum ar fi omez, dar beau şi ceai de aloe. Alternez cele două remedii şi rezultatele sunt vizibile", mărturiseşte Andreea.

Vindecarea vine din interior

Potrivit specialiştilor, medicina integrativă permite nu doar depistarea şi tratarea unor afecţiuni, ci şi îndrumarea persoanei tratate astfel încât aceasta să evite pe cât posibil eventuale recidive ale bolii. Astfel, în funcţie de situaţie, cei trataţi integrativ sunt sfătuiţi să-şi modifice stilul de alimentaţie, să practice diverse activităţi fizice şi să urmeze terapii cu scop preventiv. De exemplu, există terapii care stimulează vindecarea persoanelor cu cancer şi care se adresează în principal reechilibrării mentale şi emoţionale. „În cazul pacienţilor cu cancer se poate stimula vindecarea prin terapie psihologică, prin terapia ocupaţională şi, în cazul copiilor, prin terapia prin artă. De altfel, avem în vedere înfiinţarea a trei centre de consiliere în Bucureşti, în Cluj-Napoca şi în Iaşi, în care se va face consilierea persoanelor cu probleme oncologice astfel încât acestea să se reintegreze în societate şi să se angajeze", menţionează Liviu Mandler, preşedintele Patronatului Medicinei Integrative.


Conceptul are tot mai mulţi adepţi

În ultimii ani, tot mai mulţi medici de medicină alopată urmează cursuri de pregătire în terapii alternative. Unul dintre ei este medicul de familie Ruxandra Constantina care are specializare şi în fitoterapie, şi în reflexoterapie. „Lucrez de trei ani la Clinica Med-As din Bucureşti şi tot de atunci practic această nouă abordare de diagnostic şi de tratament. Rezultatele sunt mai mult decât promiţătoare şi tot mai mulţi pacienţi beneficiază de conceptul de medicină integrativă", subliniază Ruxandra Constantina.

Beneficiu: Efectele adverse ale medicamentelor de sinteză pot fi atenuate cu ajutorul remediilor naturiste.

Prin medicina integrativă se urmăreşte restabilirea echilibrului la nivel fizic, mental şi emoţional.

Descoperirea celulelor telocite de către cercetătorii români.

Telocitele «promit» regenerarea celulară în boli grave.

Una dintre cele mai spectaculoase din ultimii ani, descoperirea cercetătorilor de la Institutul de patologie „Victor Babeş” creşte şansele de refacere a ţesuturilor cu ajutorul celulelor stem.

După aproape 30 de ani în care nu s-a depistat niciun nou tip celular în organismul uman, România intră în atenţia lumii medicale internaţionale cu o veste pozitivă: corpul uman deţine o categorie de celule cu roluri-cheie, inclusiv în regenerare. Aceste celule au fost denumite telocite, iar numele lor a făcut, în câteva luni, înconjurul lumii.

Aghiotanţi ai celulelor stem

Telocitele sunt implicate în regenerarea ţesuturilor, acţionând în tandem cu celulele stem, pe care le dirijează şi le coordonează. Acest lucru poate fi util mai ales pentru recuperarea musculaturii cordului după un infarct miocardic, dar şi pentru recuperarea muşchilor scheletici. Expresia de „aghiotanţi ai celulelor stem" aparţine profesorului Laurenţiu M. Popescu, directorul Institutului de Patologie „Victor Babeş" şi coordonatorul grupului care a descoperit telocitele.

Descoperirea telocitelor ar putea duce la dezvoltarea de noi tehnici, care să permită transplantarea de structuri de tip celule stem+telocite cu o mai mare capacitate de grefare şi de generare a unui ţesut viabil. În plus, telocitele secretă ele însele substanţe cu rol în repararea ţesuturilor. O parte au fost descoperite deja, cu ajutorul tehnologiei de spectrometrie de masă, în cadrul Laboratorului de Biochimie Proteomică al Institutului „Victor Babeş". O astfel de substanţă este factorul de creştere a endoteliului vascular (VEGF), proteină ce stimulează formarea de noi vase de sânge.

Descoperire cu potenţial uriaş, nevalorificată

Pentru ca această descoperire să aibă aplicabilitate practică, este nevoie de timp şi de investiţii. Cercetătorii români au susţinut până acum prezentări în cadrul unor conferinţe la Universitatea „Harvard" din Statele Unite, la Congresul Mondial de Cardiologie de la Beijing şi la Congresul Mondial Respirator de la Shanghai şi au primit propuneri de colaborare pentru continuarea cercetărilor din partea specialiştilor chinezi. Surprinzător(!?), deocamdată, autorităţile române nu au manifestat interes pentru dezvoltarea unor parteneriate cu universităţile străine.

Efect: Stimularea telocitelor ar putea creşte efectul regenerantal al celulelor stem.

Acad. Laurenţiu M. Popescu, directorul Institutului de Patologie „Victor Babeş", Preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale din România spune:

Celulele stem ar putea avea un randament mai bun în prezenţa telocitelor, astfel că, dacă vom putea controla telocitele, se va putea modula activitatea celulelor stem şi în acest fel, se va contribui la eficientizarea tratamentelor cu celule stem. Optimismul în ceea ce priveşte reuşita acestor tratamente în viitorul apropiat trebuie însă temperat, pentru că o astfel de descoperire este urmată de ani de cercetări suplimentare, de studii de laborator şi clinice. Deocamdată, telocitele au fost identificate la microscopul electronic în plămâni, pleură, pericard, peritoneu,pancreas, intestin, vezică biliară, uter, placentă, la nivelul muşchiului inimii, dar și la nivelul muşchilor scheletici. De importanţă practică imediată ar fi folosirea telocitelor în accelerarea recuperării după infarctul de miocard sau după lezări musculare la sportivi.


Surse:

Momentul adevărului - Fr. Capra

Adevărul de sănătate nr 97/nov 2010

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

CREIERUL si INTELIGENTA UMANA.



Unele caracteristici ale creierului uman.

·

M




Multă vreme s-a considerat că nu ne folosim decât o mică parte din creier, în jur de 10 la sută. De fapt, analizele imagistice cu aparatură de mare precizie au arătat că facem uz de creierul nostru în proporţie de 100 la sută, dar cu precizarea că, în funcţie de activităţile pe care le întreprindem, alternăm regiunile cerebrale folosite. Oamenii de ştiinţă ne asigură că nu există părţi din creier care să fie permanent inactive, pentru că, altfel, evoluţia ar fi avut grijă să elimine acele părţi. Analizele imagistice specifice au demonstrat acest fapt.

Prin urmare, toţi cei 100 de miliarde de neuroni care plutesc în galaxia neuronală sunt puşi la treabă.

Dacă i-am aşeza în linie dreaptă, neuronii s-ar întinde pe o lungime de 50.000 km


Longevitatea şi eficienţa neuronilor este direct influenţată de gradul lor de solicitare: cu cât sunt mai des folosiţi (cu atât mai mult dacă sunt implicaţi în activităţi complexe), cu atât au o viaţă mai lungă.

· Studiile recente reflectă faptul că, de fapt, creierul nu ia nicioată pauză, inclusiv când dormim: atunci el pune în ordine informaţiile acumulate peste zi.

Multă vreme s-a crezut că, atunci când ne relaxăm, creierul ia şi el o pauză. Cu toate acestea, recent, s-a demonstrat că, de fapt, atunci când ne zboară gândurile, o parte din circuitele neuronale sunt foarte active.

Mai exact, cantitatea de energie consumată de creier atunci când îndeplinim anumite sarcini este cu doar 5% mai mare decât atunci când nu-l punem la treabă. Mai mult, se pare că între 60 şi 80% din energia totală folosită de creier nu are ­nicio legătură cu stimulii exteriori. Specialiştii numesc această stare a creierului ­„pilot automat".

Studii recente de rezonanţă magnetică funcţională au identificat o asemănare mare între procesele cognitive corticale care stau la baza acestor vise din timpul treziei şi cele din timpul somnului paradoxal cu vise. În timpul acestor procese cognitive, se constată un nivel mare de activare corticală, întreţinut de cir­cuite nervoase mediate prin acetilcolină.

Această stare de activare corticală permite prelucrarea informaţiei recepţionate în ariile senzoriale primare, cu scopul formării şi consolidării memoriei de lungă durată. În timpul viselor, la nivelul creierului se corelează cunoştinţele deja acumulate cu informaţia recentă şi, astfel, aceasta este integrată în memoria de lungă durată.

60-80% din energia folosită de creier este implicată în activitatea sa independentă. Cr eierul foloseşte 25 la sută din oxigenul şi din glucoza pe care sângele le transportă prin corp pentru nutriţie.

Creierul este în proporţie de 80% apă.

· Viitorul e scris în creier. Cercetătorii americani au reuşit să deducă din scanarea activităţii creierului modul în careva acţiona o persoană în viitor. Emily Falk şi colegii săi de la Universitatea California din Los Angeles, care şi-au publicat studiile în Journal of Neuroscience, susşin că pot anticipa în proporţie de cel puţin 75%, pe baza imaginilor creierului furnizate de scanner, dacă o persoană care şi-a pus în gând să realizeze un anumit lucru pe care şi-l doreşte îşi va pune în practică intenţia pe care o are. (J.N.)

Creierul funcţionează asemenea unui muşchi: cu cât este mai antrenat, cu atât are un tonus mai bun.


Printre cele mai eficiente activităţi pentru creşterea capacităţii intelectuale se numără cele care ne pun la treabă atenţia, creativitatea şi logica: jocul de şah, completarea de integrame, de rebusuri sau de Sudoku, jocurile de puzzle, jocurile de strategie, dar şi lectura sau învăţarea unei limbi străine. Studiile arată că şi socializarea, interacţiunea cu ceilalţi, au un rol important în dezvoltarea abilităţilor intelectuale.

· Consecvenţa cu care întreprindem activităţile care ne menţin tonici intelectual de-a lungul vieţii are acelaşi efect ca exerciţiile fizice pentru musculatură. Un beneficiu major al păstrării tonusului intelectual este evitarea degenerării cerebrale (inclusiv boala Alzheimer).

· De remarcat că intelectul este mai degrabă legat de perseverenţa de a învăţa decât de inteligenţă. Procesul de îmbătrânire afectează atât învăţarea, cât şi „sertarele" în care sunt stocate informaţiile învăţate anterior, astfel încât îmbătrânirea creierului afectează intelectul unei persoane.

Inteligenţa umană

INTELIGÉNŢĂ, inteligenţe, s.f. 1. Capacitatea de a înţelege uşor şi bine, de a sesiza ceea ce este esenţial, de a rezolva situaţii sau probleme noi pe baza experienţei acumulate anterior; deşteptăciune. Din fr. intelligence, lat. inteIligentia, germ. Intelligenz, rus. inteligenciia.

Sursa: DEX '98

INTELIGÉNŢĂ s. 1. deşteptăciune, intelect, judecată, minte, pricepere, raţiune, spirit, (pop.) duh, (Ban., Transilv. şi Olt.) pamet, (înv.) înţelegere, (fam.) doxă, (fig.) cap, creier. (Are un ochi ager şi o ~ de nivel mediu.) 2. agerime, deşteptăciune, dibăcie, iscusinţă, isteţime, îndemânare, pricepere. (~ unei persoane.) Sursa: Sinonime

INTELIGÉNŢ//Ă ~e f. 1) Facultatea de a înţelege uşor şi profund fenomenele, lucrurile; agerime a minţii; deşteptăciune. Sursa: NODEX

Inteligenţa se poate măsura, cu marje de eroare acceptate, printr-o serie de teste specifice, fiind exprimată printr-un coeficient de inteligenţă (IQ).

Oamenii de ştiinţa din toate colţurile lumii realizeaza cercetari extinse, in incercarea de a descoperi misterul copiilor fenomenali. Dupa cum s-a dovedit, oameni care poseda abilitati unice s-au nascut pe toate continentele planetei, in ultimii 20 de ani. Savanţii ii numesc "copii indigo" dupa culoarea aurei pe care o au in jurul lor. Acesti copii sunt extrem de inteligenti, cu o memorie uimitoare, dotaţi cu puteri extrasenzoriale. Aproape toţi copii-indigo au coeficientul de inteligenţă (IQ) de 130 şi 140. Dar sunt şi unii care îl au peste 160. (Un IQ de 60 este considerat semn al înapoierii mintale, cel de 70-79 este la limită, 80-89 este considerat mediu de jos, 90-109 reprezintă media de inteligenţă, 110-119 este media superioară, 120-129 peste medie, iar începând cu 130 este considerat peste normal. Media IQ-ului pe glob este de aproximativ 100 de puncte).

Către sfârşitul secolului trecut şi începutul acestui mileniu, oamenii de ştiinţă au constatat că oamenii din generaţiile contemporane [îndeosebi copiii] sunt mai inteligenţi decît cei din generaţiile anterioare, că prezintă unele caracteristici deosebite ale personalităţii lor în sensul creşterii calităţilor spirituale, mentale şi au unele însuşiri chiar parasenzitive.

Asemenea copii excep­tionali trebuie detectaţi din timp si educaţi într-un mod ca societatea sa se poata bucura de inteligenţa lor. Astfel, inca din anii '50, în statele occidentale, mai intai in Anglia, s-a fondat societatea MENSA, o organizaţie care identifica si totodata pune in legatura oameni cu un coeficient foarte înalt de inteligenta.

· Dat fiind că o persoană îşi poate îmbunătăţi abilităţile intelectuale de-a lungul vieţii, acest coeficient poate creşte semnificativ în timp. Pe de altă parte, odată cu înaintarea în vârstă, pe fondul unor forme de demenţă, se poate înregistra o scădere dramatică a coeficientului de inteligenţă.

· nivelul de inteligenţă NU este direct proporţional cu dimensiunea creierului.

· Volumul de materie cenuşie şi răspândirea acesteia în cât mai multe regiuni ale creierului sunt două caracteristici asociate de oamenii de ştiinţă cu o inteligenţă peste medie.


Ceea ce numim generic „inteligenţă" îmbracă o gamă largă şi variată de forme, care pare imposibil de definit. Fiecare dintre noi are o serie de abilităţi, deprinderi mentale şi talente, combinate în proporţii unice. Toate aceste caracteristici sunt considerate, potrivit teoriei lui Horward Gardner, forme de inteligenţă. Această teorie, „Teoria Inteligenţelor Multiple", porneşte de la ideea existenţei unor forme diferite şi autonome de inteligenţă, ce conduc la modalităţi diverse de cunoaştere, înţelegere şi de învăţare. Gardner a identificat opt astfel de tipuri de inteligenţă: (lingvistică, logico-matematică, spaţial-vizuală, muzical-ritmică, corporal-kinestezică, naturalistă, interpersonală, existenţială)

Este eronată teoria conform căreia părinţii foarte dotaţi din punct de vedere intelectual au obligatoriu copii cu o inteligenţă peste medie şi, invers, părinţii slab dotaţi din acest punct de vedere au copii cu un nivel de inteligenţă similar.

În schimb, părinţii cu o inteligenţă medie pot avea copii supradotaţi, iar părinţii foarte inteligenţi pot avea copii cu o inteligenţă medie.

Din punct de vedere funcţional, inteligenţa se traduce printr-un număr mare de conexiuni între neuroni (sinapse). În creier există arii unde se găsesc grupuri specializate de neuroni pentru funcţii extrem de specifice (procesarea şi stocarea informaţiilor de la simţuri, controlul activităţii motorii, procesarea emoţiei, vorbire, voinţă).

Cu cât ariile de asociaţie sunt mai dezvoltate din punctul de vedere al comunicării între neuroni, cu atât inteligenţa este mai dezvoltată. Inteligenţa este o proprietate cognitivă care se dezvoltă şi se rafinează permanent în decursul vietii, dar mai cu seamă în perioada de formare a individului. Factorii care contribuie la formarea inteligenţei sunt de natură complexă biologică şi de mediu.

Ne naştem cu o serie de înclinaţii naturale care trebuie depistate şi dezvoltate pentru a ajunge la performanţă. Este şi cazul inteligenţei care trebuie „stimulată”, dezvoltată, consolidată, întreţinută.

Inteligenţa trebuie „stimulată”, dezvoltată, consolidată, întreţinută.

Inteligenţa poate fi stimulată:

Prin jocuri şi alte activităţi intelectuale







O partidă de şah face pentru creier cât o şedinţă de fitness pentru muşchi

Practicând exerciţii fizice cu regularitate

Cu cât sângele va fi mai oxigenat, cu atât creierul va fi mai bine alimentat şi va funcţiona la parametri maximi, mai ales dacă acest lucru se întâmplă în mod constant, cum este cazul celor care fac mişcare cu regularitate.

Prin hidratare.
este vitală pentru un bun tonus al creieruluiu.

Hrănindu-ne corect creierul

* * *

Capacitatea de a empatiza cu ceilalţi şi de a le anticipa reacţiile este o formă de inteligenţă. Potrivit specialiştilor, aceste abilităţi ale unora dintre noi reprezintă o formă de inteligenţă, numită inteligenţă emoţională.

O inteligenţă emoţională ridicată implică o capacitate mare de comunicare, de empatie şi de anticipare a reacţiilor mediului. Aceste lucruri pot fi îmbunătăţite prin exerciţiu şi prin acceptarea limitelor. Încercând să îl vedem şi pe celălalt într-un act de comunicare, de exemplu, şi nu doar pe noi înşine şi urmărind scopul pe care îl avem în acea interacţiune, ne dezvoltăm puterea de înţelegere a situaţiei în ansamblu, puterea de anticipare a posibilelor direcţii în care ar evolua conversaţia şi vom avea şanse mult mai mari de a obţine rezultatele dorite.

Inteligenţa se rezumă, până la urmă, în capacitatea de a ne cultiva acele mijloace care ne ajută să trăim în armonie cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Inteligenţa trebuie hrănită toată viaţa !

Unicitate: fiecare individ este, de fapt, o colecţie unicat de inteligenţe.

"Tot ceea ce este valoros intr-o societate umana depinde de oportunitatea acordata individulul de a se dezvolta. Tot ceea ce este grandios şi plin de inspiraţie este creat de individul ce poate lucra in largul său." (Albert Einstein)

Surse:

Dr. Radu Braga cercetător în neuroştiinţe Centrul de Excelenţă în Neuroştiinţe,Universitatea de Medicină „Carol Davila", Bucureşti

Dr. Adrian Stănescu medic primar gerontolog

Lena Rusti psiholog psihoterapeut

Jan van Helsing - Copiii mileniului III

Formula AS nr 922, Jurnalul Naţional, Adevărul

marți, 9 noiembrie 2010

Despre REALITATEA dezvăluită de TEORIA CUANTICĂ.

REALITÁTE, realităţi, s.f. Existenţă efectivă, obiectivă; fapt concret, lucru real, stare de fapt; p. ext. adevăr. ♦ (Fil.; la sg.) Materia care există în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea. [Pr.: re-a-] - Din fr. réalité, lat. realitas, -atis, germ. Realität. Sursa: DEX '98

REALIT//ÁTE ~ăţi f. 1) Existenţă obiectivă; stare reală. 2) Lucru concret, care există în mod real. 3) Caracter real. 4) Lume înconjurătoare, existentă în afara conştiinţei umane şi independent de ea. /realité, lat. realitas, ~atis, germ. Realität Sursa: NODEX

Teoria / mecanica cuantică modifică, completează, întregeşte şi precizează definiţiile clasice ale realităţii, inclusiv a împrejurărilor în care viaţa (deci şi oamenii) există.

Considerată a fi unul dintre marile concepte ale sec XX, mecanica cuantică ... a condus la o reconsiderare a conceptului de de realitate obiectivă (Enciclopedia universală Brittanica)

Noţiunilor din definiţiile de dicţionar ale realităţii : existenţa efectivă, obiectivă; lucru real; adevăr; natura; universul; le sunt precizate şi stabilite esenţa de către mecanica cuantică cu mai mare exactitate şi oricum neobişnuit / diferit faţă de cunoştinţele de până acum.

Sunt adevăruri dezvăluite de către teoria cuantică neştiute de foarte mulţi din contemporani, realităţi care ne determină pe cei mai mulţi dintre noi să ne reconsiderăm o parte semnificativă din ce am fost învăţaţi şi ce ştim despre realitate şi adevăr. Teoria cuantică a demonstrat indubitabil existenţa unei realităţi diferite de cea cotidiană, ceea ce determină necesitatea ca „realitatea” să fie abordată mai complex decât aşa cum ea a fost definită până acum.

Teoria cuantică postulează că universul este constituit din particule ale căror caracteristici [modul de manifestare şi comportament] le face să fie legătura între materie şi spirit.

Prin extindere, de către unii oameni de ştiinţă de prestigiu, se extrapolează starea particulelor la una din formele de bază ale spiritualităţii umane, adică la conştiinţă, ajungându-se la concluzia că realitatea este o posibilitate a conştiinţei de sine.

Iată câteva din ideile /teoriile precum şi unele din argumentele ce susţin aceste teorii despre realitate şi adevăr pornind de la fizica cuantică prezentate sub formă de flash-uri, extrase din lucrările arătate la sfârşitul materialului.

Mecanica cuantică postulează / demonstrează, printre altele, că lucrurile nu sunt alcătuite din ceva brut, ci din idei şi concepte respectiv din informaţie.

În acest stadiu al ştiinţei, prin fizica cuantică, se ştie că la baza universului sunt particulele elementare. Printre altele, s-a stabilit că aceste particule:

- pot să fie unde şi în acelaşi timp pot fi particule,

- pot fi în acelaşi timp în mai multe locuri

- există şi nu există,

- apar şi dispar.

Această realitate dezvăluită de mecanica cuantică, este [ în stadiul acesta de cunoaştere], un pic cam ambiguă, nebuloasă, voalată.

O problemă care se pune este: unde se duc aceste particule când dispar?

Consecinţa unor asemenea constatări este întrebarea: ce este materia?

Haisenberg – codescoperitorul mecanicii cuantice - spune că „atomii nu sunt lucruri. Ci doar tendinţe”.

Lumea materială este o vibraţie a conştiinţei şi în fiecare clipă eu aleg una din acele mişcări vibratorii pentru a-mi aduce experienţa în manifestare.

Deci, în loc să mă gândesc la lucruri, trebuie să mă gândesc la posibilităţi. Toate lucrurile sunt posibilităţi ale conştiinţei

Care este realitatea?

Fiecare generaţie a avut – şi are – „adevărul său”, „realitatea” sa.

De exemplu, despre pământ s-a stabilit de erudiţii vremii iar generaţii întregi au fost convinşi sute de ani de adevărul celor „ştiute” la vremea respectivă că:

a fost plat; este centrul universului şi totul se învârte în jurul său;

a fost rotund (sferic);

este geoidal.

Deci fiecare epocă cu "adevarul" ei!

Realitatea fizică există când interacţionează cu altă realitate fizică.

Ce vedem, vedem cu ochii sau cu creierul? Evident că vedem cu creierul, ochii fiind ca o lentilă ce trece peste imagini, care pot fi percepute sau nu, în funcţie de cum suntem programaţi.

Creierul însă nu face diferenţa între ceea ce vede efectiv în mediul înconjurător şi ceea ce îşi aminteşte, deoarece în ambele situaţii se activează practic aceleaşi reţele neuronale (s-au făcut numeroase experienţe şi acest fapt a devenit notoriu).

Iată două banale exemple din care rezultă că, deşi avem ochii aţintiţi asupra „obiectului” (real, evident, aflat la locul unde avem aţintită privirea, datorită „netrecerii” prin creiere a imaginii captate de lentilele din ochi, de fapt nu le vedem:

- înainte de a trece strada, te uiţi în toate părţile să vezi dacă nu vine un vehicul; sunt situaţii când nu-i percepi existenţa, deşi ochii au fost aţintiţi şi asupra sa;

- sunt cazuri când căutând ceva prin casă, treci cu privirea peste acel ceva dar nu-l percepi că există.

Noi suntem bombardaţi cu informaţii. Creierul procesează 400 de miliarde de biţi-informaţie pe secundă. Dar noi suntem conştienţi numai de 2.000 biţi de informaţie pe secundă şi acestea se referă numai la mediul înconjurător, la corp şi la timp.

Cu alte cuvinte, realitatea obiectivă este cea rezultată din existenţa a cel puţin 400 de miliarde de biţi pe secundă şi nu cea pe care ne-o „imaginăm” noi din cei 2000 de biţi / sec ce-i percepem /conştientizăm. Realitatea dată de lumea înconjurătoare, de mediul în care trăim, nu este percepută decât în extrem de mică măsură [iată, în raportul 2.000/400. 000.000.000]. Adică percepem numai 0,000000005 din informaţiile ce există în jurul nostru şi care arată realităţile din mediu!!

S-au filmat molecule de apă în stare naturală; apoi aceeaşi apă a fost pusă în recipienţi. Apa dintr-un recipient a fost binecuvântată; în faţa altui recipient s-au exprimat mulţumiri pentru binefacerile apei; s-a scris pe un alt recipient cuvântul mulţumesc. După aceste operaţii, la fiecare din aceşti recipienţi apa şi-a schimbat structura, devenind mai pură, mai curată, cu o structură diferită de cea iniţială a moleculelor, fie şi numai datorită manifestării unei intenţii – de mulţumire, de pildă. S-a demonstrat că materia – apa, în cazul experimentului – reacţionează la gânduri, la intenţii, la manifestări spirituale.

Se demonstrează astfel că gândul sau intenţia sunt forţa motrice a acestor fenomene de modificare a structurii materiei.

Multe experimentări şi constatări ale oamenilor de ştiinţă au condus la ideea că realitatea este o posibilitate a conştiinţei de sine.

Realitatea economică şi socială.

În continuare vă supun atenţiei un alt plan în care este judecată / analizată realitatea, viaţa.

Drept cauză principală a crizei mondiale, fizicianul F.Capra consideră a fi o percepţie, o viziune depăşită a realităţii, a vieţii, consecinţă a aplicării teoriilor carteziene – mecaniciste – newtoniene încă deosebit de prezente în toate domeniile ştiinţei.El propune abordarea realităţii de pe poziţiile unei viziuni sistemice ca urmare a unei noi percepţii asupra realităţii.

Drept cauză principală a crizei mondiale, F.Capra consideră a fi o percepţie, o viziune depăşită a realităţii, a vieţii, consecinţă a aplicării teoriilor carteziene – mecaniciste – newtoniene încă deosebit de prezente în toate domeniile ştiinţei. El propune abordarea realităţii de pe poziţiile unei viziuni sistemice ca urmare a unei noi percepţii asupra realităţii care să aibe la bază teoria cuantică.

F. Capra susţine că încercăm să aplicăm concepte ce ţin de o imagine depăşită a lumii, a realităţii, care nu mai poate fi înţeleasă în termenii acestor concepte. Argumentele sale se bazează pe noua fizică – îndeosebi fizica cuantică – ce nu poate fi înţeleasă în termenii fizicii mecaniciste, cartezian-newtoniene; pentru a fi înţeleasă, fizica cuantică a avut nevoie de noi concepte, de un vocabular şi înţelesuri adecvate.

In fizica modernă, imaginea universului ca o maşină a fost înlocuită de o viziune ca fiind un întreg indivizibil, dinamic, ale cărui părţi sunt interconectate în mod esenţial şi pot fi înţelese doar ca modele ale unui proces cosmic. Deci fizica modernă a depăşit viziunea mecanicistă carteziană asupra lumii şi ne conduce spre o imagine holistică şi intrinsec dinamică a universului.

De-a lungul secolelor fizica a servit ca model conceptual pentru toate celelalte ştiinţe.

În primele trei deceni din secolul XX, evoluţiile în fizică, culminând cu teoria relativităţii şi teoria cuantică, au spulberat conceptele principale ale viziunii carteziene asupra lumii şi cele ale mecanicii newtoniwne. Noţiunile de spaţii şi timp absolute, particulele solide elementare, substanţa ca material fundamental, descrierea obiectivă a naturii – toate aceste concepte au fost depăşite de noua fizică şi domeniile pe care aceasta le punea în evidenţă.

In acelaşi mod stă situaţia cu noile concepte privind realitate, viaţa.

Ceea ce este necesar, este o nouă paradigmă (sau noi paradigme), o nouă viziune asupra realităţii, o schimbare fundamentală în gândire, în percepţiile şi valorile noastre.

Interconexiunile şi interdependenţele între numeroasele concepte reprezintă modul de manifestare şi cadrul în care se valorifică noua viziune sistemică asupra vieţii.

S-au căutat şi s-au emis pentru fiecare din probleme omenirii teorii şi pseudosoluţii ineficiente. Ineficacitatea s-a datorat faptului că nici unul din specialişti nu a identificat problema aflată la baza crizei de idei: şi că majoritatea persoanelor din cercurile academice subscriu la percepţii înguste (reducţioniste) ale realităţii, inadecvate pentru a rezolva problemele majore ale epocii noastre

Economia din zilele noastre este caracterizată printr-o abordare fragmentară şi reducţionistă [mecanicistă], care este tipică pentru majoritatea ştiinţelor sociale. În general, economiştii refuză să recunoască faptul că economia nu reprezintă decât un aspect al cadrului ecologic şi social, un sistem viu compus din oameni aflaţi într-o continuă interacţiune, atât unii cu ceilalţi, cât şi cu resursele lor naturale, majoritatea acestora fiind, la rândul lor, organisme vii. Eroarea principală a ştiinţelor sociale constă în divizarea acestui cadru în fragmente considerate ca fiind independente şi în tratarea acestor fragmente de către domenii ştiinţifice separate.

VIZIUNEA SISTEMICĂ ASUPRA VIEŢII.

Această nouă viziune asupra realităţii se bazează pe conştientizarea interrelaţionării şi interdependenţei tuturor fenomenelor – fizice, biologice, psihologice, sociale şi culturale.

Viziunea sistemică priveşte lumea din punctul de vedere al relaţiilor şi integrării. Sistemele sunt entităţi integrate, ale căror proprietăţi nu pot fi reduse la proprietăţile părţilor componente mai mici. În natură abundă exemplele de sisteme. Fiecare organism – de la cele mai mici bacterii, trecând prin marea varietate de plante şi animale, până la oameni - reprezintă un sistem integrat şi ca atare, un sistem viu. Aceleaşi aspecte de integritate sunt etalate de sistemele sociale – ca de ex un moşuroi de furnici, un stup de albine sau o familie de oameni - şi de către ecosistemele care constau dintr-o dintr-o diversitate de organisme şi de materie neînsufleţită care se află într-o interacţiune reciprocă.

Ca orice alte fiinţe vii, noi aparţinem ecosistemelor şi, de asemenea, formăm propriile noastre sisiteme sociale.

Finalmente, la un nivel chiar şi mai cuprinzător, există biosfera, ecosistemul întregei noastre planete, ecosistem de care depinde integral supravieţuirea noastră. Studii recente de chimie şi microbiologie asupra biosferei şi a modului cum aceasta pare să regleze compoziţia chimică a aerului, au determinat apariţia ipotezei potrivit căreia planeta Pământ ca întreg este considerată ca fiind un singur organism viu.

Această ipoteză dă o nouă dimensiune cunoaşterii şi interpretării realităţii.

În interacţiunea noastră cu mediul există o interacţiune şi influenţă reciprocă între lumea exterioară şi lumea noastră interioară. Modelele pe care le percepem în jurul nostru sunt bazate, într-un mod cât se poate de fundamental, de modelele din interiorul nostru; lumea interioară şi cea exterioară sunt intotdeauna interconectate în funcţionarea organismului uman; ele acţionează una asupra alteia şi se dezvoltă împreună.

Experienţele transpersonale implică o extindere a conştiinţei dincolo de limitele convenţionale ale organismului şi, corespunzător, un sentiment mai larg al identităţii, ele pot implica. De asemenea, există percepţii ale mediului ce transced limitările uzuale ale percepţiilor senzoriale. Este un mod de conştiinţă în care individul se simte conectat la cosmos ca întreg şi poate fi astfel identificat cu conceptul tradiţional de spirit uman.

Oamenii posedă conştiinţă; suntem conştienţi nu numai de senzaţiile noastre, ci şi de noi înşine ca indivizi care gândesc şi experimentează. Mulţi oameni utilizează termenul de conştiinţă cu sensul de totalitate a raţiunii, cu numeroasele sale niveluri conştiente şi inconştiente şi care, corelate / insumate, reprezintă de fapt realitatea fiecărui din noi.

x x x

Ce este adevărul?

Într-un câmp cuantic, toate realităţile există simultan.

Există lumi diferite în care locuim:

- lumea microscopică pe care o vedem,

- lumea celulelor,

- lumea atomilor noştri,

- lumea nucleilor,

lumi de mici dimensiuni şi complet diferite care îşi au fiecare limba şi matematica sa proprie. Dar sunt în acelaşi timp şi complementare, pentrucă un organism – uman, de exemplu – are proprii atomi şi în acelaşi timp are şi celule, are şi fiziologia macroscopică.

Deci sunt mai multe niveluri ale adevărului.

Nivelul cel mai profund al adevărului, relevat de ştiinţă şi filozofie, este nivelul fundamental al unităţii. La nivelul cel mai profund, sub-nuclear al realităţii noastre, adevărul este că toţi oamenii suntem practic UNUL ŞI ACELAŞI.

Fiecare om are caracteristicile programate şi toate posibilităţile să creieze realitate, ceea ce, până acum era numai apanajul lui Dumnezeu, entitatea ce a creat şi a stabilit programul de dezvoltare a tot ce există.

Dogmele religioase despre Dumnezeu au concepţii extrem de primitive şi dăunătoare multor oameni cum sunt femeile, păgânii. Religiile organizate au un concept superstiţios, de suburbie, depre Dumnezeu şi au „inoculat” oamenilor, de-a lungul a sute / mii de ani, concepţii despre realitate de multe ori virtuală şi greşită. Unul din primitivismele doctrinelor religioase este că tu poţi greşi faţă de Dumnezeu şi că, în atare situaţie, trebuie să fii pedepsit de Dumnezeu sau de „reprezentanţii” sai . Nu poţi greşi faţă de Dumnezeu şi deci n-are rost să fii pedepsit. Dumnezeu a creat totul iar tu eşti o fărâmă de siliciu dintr-un Univers!

Nu există un Dumnezeu care-i condamnă pe oameni. Stă în puterea fiecăruia să vadă, să constate ce-l face să stagneze în viaţă sau să progreseze, să caute şi să găsească căi de a influenţa existenţa şi evoluţia sa, de a-şi „croi” realitatea sa prin acţiunea minţii, conştiinţei sale, a liberului său arbitru. Altfel spus, noi ne făurim realitatea.

Mai mult, conştiinţa fiecăruia din noi îi influenţează pe cei din jur, influenţează proprietăţile materiei; ne influenţează viitorul, participăm la crearea propriului viitor. Nu suntem separaţi de mediul înconjurător. Suntem una cu el. Suntem legaţi de tot ce este în jurul nostru. Nu suntem singuri; există această interconexiune a întregului univers, suntem interconectaţi între noi şi în acelaşi timp interconectaţi cu întregul univers la un nivel fundamental.

Cunoscând aceste realităţi, devine o necesitate adoptarea unei noi paradigme. Aceia de a ne influenţa traiectoria vieţii prin schimbarea determinantă de gânduri şi de conştiinţă privind modul de a trăi.

x x x

Până la apariţia şi impunerea în lumea ştiinţei a mecanicii cuantice existau două curente puternice, două câmpuri conceptuale adverse: materialismul şi spiritualismul. Aceste două doctrine asupra naturii fiinţei se completează prin teoriile cunoaşterii care le corespund: realismul şi idealismul.

Prin calea conceptuală deschisă de teoria cuantică, apare o nouă reprezentare a lumii, radical alta care, sprijinindu-se pe cele două curente anterioare le depăşeşte, făcând sinteza acestora. Această nouă concepţie este situată mult dincolo de materialism dar şi dincoace de spiritualism şi care a fost denumită de unii autori metarealism. „Astăzi, pe graniţele stranii şi mişcătoare stabilite de teoria cuantică, fizicienii fac toţi, fără excepţie, experienţa unui agnosticism de gen nou : realitata nu este cognoscibilă: ea este voalată şi hotărâtă să rămână aşa.” – afirmă Jean Guiton, membru al Academiei Franceze, unul din autorii cărţii „Dumnezeu şi ştiinţa”.

Prezentându-vă unele din teoriile şi ideile contemporane asupra realităţii vehiculate şi susţinute de unii oameni de ştiinţă de prestigiu, cum puteţi remarca din bibliografia consemnată mai jos [precum şi unele păreri personale asupra acestora], vă invit să reflectaţi şi chiar să vă stabiliţi comportamentul potrivit aspiraţiilor voastre.

Vă urez să aveţi o viaţă cu cele mai frumoase realităţi!

Notă: ca de obicei, textul scris cu fonturi de culoare albastră reprezintă considerentele mele pentru care suport toate consecinţele.

Surse:

Fr. Capra - Momentul adevărului

- dr C. D. Dulcan - Inteligenţa materiei

- Dumnezeu şi ştiinţa – Jean Guiton, membru al Academiei Franceze şi fizicienii G. Bogdanov şi I. Bogdanov.

-Do we know – ce ştim de fapt? What the bleep!* [video-documentar alcătuit din prelegerile a 13 oameni de ştiinţă]

- Masaru Emoto – Mesaje ascunse în apă