DOTĂRI ŞI CARACTERISTICI DEOSEBITE / INEXPLICABILE ALE ANIMALELOR ( II )
Pasarile sunt capabile sa scaneze viitorul
Desi la prima vedere, zburatoarele nu par a avea nimic special, biologii sunt din ce in ce mai fascinati de capacitatile acestora, folosindu-se de fiecare “ocazie” tehnologica pentru a patrunde in lumea acestora.
Cercetatorii au descoperit fosilele unei pasari carnivore gigantice in Antarctica, care a trait in urma cu mai bine de 40 milioane de ani. Acesti monstri ai cerurilor aveau o inaltime de peste 3 metri, iar dintre armele de vanatoare se evidentiaza ciocurile lungi de 60 de centimetri, cu ajutorul carora terorizau animalele. Insa pasarile au reusit performanta de a se adapta continuu la schimbarile prin care erau nevoite sa treaca.
Cercetarile recente indica faptul ca acestea pot asimila si procesa informatii, prin urmare poseda o forma de intelect. Cercetatorii americani au dezvoltat o camera video unica, care le permite sa vada lumea prin ochii unei pasari. Viteza cu care acestea inregistreaza informatiile este de 100 de ori mai mare decat cea a ochiului uman. Mai mult decat atat, se pare ca zburatoarele sunt in posesia unei arme la care oamenii pot doar sa viseze: capacitatea de a scana viitorul. Pasarile pot vedea toate miscarile pe care le vor face in urmatoarele ore, ca si pericolele sau obstacolele care le vor iesi in cale, folosindu-se de aceasta capacitate irationala pentru a se orienta in spatiu. (Sursa: Pravda)
Păsările au un complex sistem de neuroni
Dar nu numai creierul şi neuronii existenţi în sistemul nervos uman au aceste multe capabilităţi necunoscute încă însă care se „descoperă” pe măsură ce ştiinţa avansează în tehnică şi se abordează fenomene, altădată date la o parte fiind catalogate drept paranormale, anormale, mistice, „lucrări ale diavolului”.
Mai jos reproduc informaţia apărută în revista Magazin nr 854 din 11 octombrie 2007
Cercetătorii germani de la Universitatea Oldemburg au reuşit pentru prima oară să pună în evidenţă faptul că anumiţi neuroni specializaţi în creierul păsărilor migratoare,
sensibili la fluctuaţiile magnetice, le permit să „vadă” efectiv câmpul magnetic terestru. Dominik Heyes şi colegii săi au reuşit să descifreze mecanismele implicate, la nivel neuroanatomic, demonstrând că există o „cale” specială între ochiul şi creierul păsării, care poate explica pe deplin ce se petrece. După ce traseele nervoase din creierele unor păsări ţinute în captivitate au fost urmărite şi analizate, savanţii au ajuns la o concluzie interesantă. Ei au evidenţiat existenţa, în ochi, a unor molecule sensibile la câmpul magnetic, numite criptocromi, care par să stimuleze fotoreceptorii, în funcţie de orientarea câmpului magnetic. Descoperirea sugerează că păsările migratoare percep, efectiv, câmpul magnetic, fie ca pe o pată, fie ca pe o dâră luminoasă, apărută în câmpul lor vizual.
Iată că şi păsările au un complex sistem de neuroni care fac posibil orientarea lor în spaţiu; din punct de vedere al orientării în spaţiu, creierul lor este mult mai „dotat” decât creierul uman, fapt ce mă face să mă gândesc că această „construcţie” a vieţii şi a viului este concepută după planuri extrem de complexe, minuţioase care se referă la absolut toate formele de viaţă existente pe Pământ şi nu numai.
Ciocul pasarilor e un dispozitiv magnetic de navigatie?
Se stia de multa vreme ca pasarile folosesc, pentru a se orienta in cursul lungilor zboruri ale migratiei, campul magnetic terestru, dar modul in care functioneaza acest sistem de navigatie este disputat de decenii.
Una dintre teorii sustine ca pasarile ar avea abilitatea de a "vedea" liniile campului magnetic al Pamantului, in vreme ce, dupa o alta ipoteza, ciocul lor ar contine particule magnetice care actioneaza ca un fel de busola.
Cercetari recente realizate la Institutul Max Plank din Germania par sa sustina cea de-a doua teorie.
Remagnetizand particulele minerale ce contineau fier din ciocul unor pasari - macalendri si lacari - cercetatorii au constatat ca pasarile se indreptau in directii diferite de cea normala.
Ciocul pasarilor ar fi, asadar, au concluzionat cercetatorii, un soi de "instrument de navigatie", conectat la sistemul nervos si care contribuie, cel putin partial, la orientarea pasarilor in cursul migratiei. (Sursa: Telegraph Science)
Memoria colectiva a universului. Argumente.
Biologul britanic dr. Rupert Sheldrake propune o teorie complementară şi ne oferă o explicaţie nematerială a moştenirii, a evoluţiei şi a memoriei atât pentru sistemele organice cât şi pentru cele anorganice.
Exemplele adunate de Rupert Sheldrake l-au dus, in cele din urma, la concluzia existentei unor campuri morfo-genetice, un fel de memorie colectiva a naturii, care incorporeaza experienta fiecarui individ, indiferent daca este vorba de bacterii, plante, animale, oameni sau chiar cristale. Biologul englez este convins ca toate formele aflate in natura sunt definite de campurile morfo-genetice, care alcatuiesc un fond de memorie universala, in afara de spatiu si timp.
În opinia lui Sheldrake, toate formele naturii, fie ele oameni, animale, plante, chiar şi materie anorganică,sunt controkate de câmpurile morfogenetice.
"Tot ce exista este in legatura cu aceste campuri", spune el. "Ele influenteaza dezvoltarea, forma si comportamentul fiecarui individ. Telepatia, previziunea fac parte din acest urias fond de informatie colectiva". Campurile morfice sunt alimentate cu informatii venite din forme de viata deosebite, ceea ce duce, in final, la un comportament anumit, in care experienta comuna se preia in mod automat. Sheldrake numeste acest fenomen "rezonanta morfica".
Supranumit "Galileo al mileniului trei" (in ciuda ostilitatii stiintei oficiale), Sheldrake (profesor, totusi, la Universitatea din Cambridge) i-a inspirat, in schimb, pe cercetatorii chinezi, care pun la cale un sistem de alerta impotriva cutremurelor, bazat pe reactia animalelor. Yak-ul tibetan, de exemplu, in cazul unui cutremur, se culca la pamant, cu picioarele intinse, cu mult inainte de a se dezlantui. Ursii Panda se tin de cap si tipa din toate puterile, lebedele parasesc apa si ies pe pamant, toate astea, inainte ca respectivul cataclism sa se produca.
Aceste câmpuri morfogenetice nu numai că influenţează forma unitară a unei specii, ci sunt şi un fel de purtătoare de memorie, poate fi considerat un fel de memorie colectivă, care înmagazinează şi influenţează comportamentul organismelor.
R. Sheldrake explică acest lucru prin următorul exemplu:
„Naturalistul sud-african Eugene Marais a desfăşurat în anii ’20 experimente care pledau pentru existenţa unor astfel de câmpuri. El a făcutobservaţii asupra termitelor, ai căror”muncitori” au reparat breşe pe care el le făcuse în deal....
Se ia o placă de oţel care depăşeşte ca lăţime şi ca înălţime, cu o bucată, muşuroiul şi se înfige vertical în breşadeja făcută, în aşa fel încât să împartă atât intrarea, cât şi muşuroiul, în jumătate.
Acum nu mai poate exista contact între cele două părţi, din care în plus, una este retezată din celula reginei. „Muncitorii” de pe o parte a breşei nu ştiu nimic de cei de pa partea cealaltă.cu toate acestea, termitele construiesc de ambele părţi ale plăcii grămezi sau turnuri asemănătoare. Dacă în final îndepărtăm placa de oţel, atunci amândouă jumătăţile închid gaura perfect. Nu putem să nu tragem concluzia că undeva există un plan pe care termitele l-au urmat. Unde este sufletul, psihicul ăn care e depozitat acest plan pus la punct?..... Cum este repartizată fiecărui „muncitor” sarcina sa în lucrarea finală?....
Aceste lucrări de reparaţii au fost coordonate în mod evident de un mod de organizare superior. Marais îl numea „sufletul grupului” iar eu îi spun câmp morfologic....”
Marais şi-a dus mai departe cercetările şi a făcut observaţii în legătură cu relaţia strânsă dintre câmpul organizatoric şi regină, atât de strânsă încât moartea reginei a oprit în mod evident acest câmp.... Putem să despărţim termitele de regină luni întregi cu această placă şi cu toate acestea ei lucrează sistematc în continuare, atât timp cât regina lor este în viaţă în celula ei; dar de îndată ce o omorâm sau o îndepărtăm, munca se opreşte”
Un alt exemplu se referă la cele o sută de maimuţe.
Pe o insulă japoneză, oamenii de ştiinţă au făcut experimente cu un grup de maimuţe. Li s-au aruncat maimuţelor cartofi în nisip pentru a li se testa comportamentul. Maimuţele i-au luat şi i-au consumat, dar în acelaşi timp au remarcat gustul neplăcut al nisipului, care scrâşnea între dinţi. O maimuţă ceva mai inteligentă decât celelalte s-a dus cu cartoful ei la un pârâu din apropriere şi l-a spălat. Curioase cum sunt maimuţele, celelalte o observaseră pentru a vedea ce are de gând să facă. După ce au constatat că gustul cartofului fără nisip era evident mai plăcut , au imitat-o. Când cercetătorii le-au mai aruncat apoi alţi cartofi în nisip, maimuţele s-au dus direct la pârâu şi i-au spălat acolo. Aşa au făcut nouăzeci şi nouă dintre ele, până când ultima nu s-a mai dus cu cartoful la pârâu, ci la mare şi acolo l-a spălat în apă sărată. I-a fost clar maimuţei că e mult mai gustos cartoful cu sare. Dar s-a întâmplat ceva interesant. Nu numai toate celelalte maimuţe au imitat-o, ci la fel au procedat şi toate cele de pe o insulă vecină, la o distanţă de nouăzeci de kilometri. Şi acestea s-au dus, după ce li s-au aruncat cartofii în nisip, direct la mare şi i-au spălat acolo. La fel s-a întâmplat şi pe uscat.
Prin cele o sută de maimuţe se adunase suficient potenţial energetic pentru ca acest gând să fi trecut brusc la celelalte reprezentante ale speciei.
Urmează partea III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu