Un articol „Viul – viaţa” a fost postat pe blogul Sorinach –Yahoo 360° în data de 3 iunie 2008. Ulterior am aflat despre unele afirmaţii despre acest subiect ale fizicienilor Stephen Hawking şi Hubert Reeves pe care am considerat util să le supun atenţiei vizitatorilor blogului ORIZONTURI.
Deci prezentul este o variantă mai redusă a acelui articol şi se referă la viaţa superior organizată ale fiinţelor de pe Terra şi – eventual – din univers. El conţine inclusiv sinteza părerilor celebrilor fizicieni[1]
Viaţa îşi are esenţa în modul de organizare a materiei vii. Este deci dependentă de materie şi nu transcedentă ei.
Viaţa este o proprietate a materiei, un fenomen care ascultă de necesitatea înscrisă în chiar inima neînsufleţitului. Între materie şi viaţă există o trecere continuă; între ele există o zonă de continuitate.
Viaţa este ordonată de un principiu organizatoric; viaţa este ordinea generală din ce în ce mai elevată în universul entropic (dezordonat, care tinde să degradeze ordinea).
Viaţa există datorită schimbului cu mediul de substanţă, energie şi informaţii.
Conform teoriei avansate iniţial de savantul danez Svante Arhenius la începutul secolului XX denumită Teoria panspermiei, viaţa pe Pământ ar fi rezultatul direct al unei însămânţări iniţiale întâmplătoare cu germeni sosiţi din spaţiul cosmic, teorie îmbrăţişată de mai mulţi oameni de ştiinţă. Un alt grup de savanţi împărtăşesc teoria panspermiei dirijate.
Viul rezultă dintr-o înaintare necesară a materiei.
Diferenţa de fond dintre inert şi viu este că viul este mai bogat în informaţie decât materia inertă. Întreaga evoluţie a viului apare ca o evoluţie, în primul rând, a capacităţii sale de informare.
Diferenţa între materia inertă şi cea vie este:
La scara particulelor elementare: amândouă sunt riguros asemenea;
La un palier mai sus, la nivel atomic: apar câteva diferenţe nesemnificative;
La nivel molecular: diferenţele sunt mult mai importante şi privesc distanţa materială între lumea minerală şi lumea organică.
La nivel macro-molecular există saltul decisiv, materia organică este mai structurată, mai ordonată decât mineralul.
Evoluţia vieţii, a speciilor s-a datorat acumulării de informaţie, a selectării ei. Selecţia este baza evoluţiei materiei vii, a speciilor de plante şi animale. Informaţia, în fond, înseamnă perceperea unui câmp energetic modulat în unde cu anumiţi parametri – informaţia este o interferenţă de vibraţii sau de câmpuri energetice variabile.
Sistemele vii au câmpuri biologice sau biocâmpuri; fiecare organism are un biocâmp cu proprii parametrii.
Câmpurile energetice sunt:
Ø Caracteristice ale lumii vii
Ø Baza informaţiei biologice
Ø Primele care se întâlnesc în confruntarea dintre două sau mai multe organisme vii.
Fenomenul de biocomunicaţie – telepatie, adică transferul de informaţie biologică ce constituie o dovadă a existenţei câmpurilor energetice şi a interacţiunii lor, s-a pus în evidenţă prin numeroase experimentări riguros controlate; nu s-a putut cuantifica, măsura, determina pe cale teoretică, explica şi nu s-au găsit corelaţii fizice ( care evident există ).
Ca un corolar la capitolul biocomunicaţii, observaţiile făcute experimental demonstrează posibilităţi de comunicare la nivelul întregii lumi vii prin intermediul unui câmp energetic emis de organism.
Fenomenul de biocomunicaţie poate fi considerat ca una din trăsăturile fundamentale ale lumii vii.
* * *
Stephen Hawking abordează problema existenţei formelor de viaţă superior organizate având în vedere universul cu trei dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporală precum şi funcţionarea principiului antropic[2].
St.Hawking rezumă acest principiu astfel:”Noi vedem universul în acest fel deoarece existăm.”
Hubert Reeves sintetizează acest principiu prin două fraze: „Având în vedere că există un observator, universul are proprietăţile necesare pentru a genera un astfel de observator” şi „Dacă nu s-ar fi produs cutare fapt, n-am mai fi fost aici să dicutăm despre toate astea”.
Principiul antropic are două versiuni, cea slabă şi cea tare.
Conform principiului antropic slab, într-un univers extins sau infinit în spaţiu şi/sau în timp (aşa cum este universul în care trăim), numai în anumite regiuni limitate în spaţiu şi în timp sunt creiate condiţiile necesare pentru dezvoltarea vieţii inteligente.
Potrivit versiunii tare a principiului, există fie mai multe universuri diferite, fie mai multe regiuni diferite ale unui univers unic, fiecare cu configuraţia sa şi poate, cu propriul set de legi ale ştiinţei.
Deci prezentul este o variantă mai redusă a acelui articol şi se referă la viaţa superior organizată ale fiinţelor de pe Terra şi – eventual – din univers. El conţine inclusiv sinteza părerilor celebrilor fizicieni[1]
Viaţa îşi are esenţa în modul de organizare a materiei vii. Este deci dependentă de materie şi nu transcedentă ei.
Viaţa este o proprietate a materiei, un fenomen care ascultă de necesitatea înscrisă în chiar inima neînsufleţitului. Între materie şi viaţă există o trecere continuă; între ele există o zonă de continuitate.
Viaţa este ordonată de un principiu organizatoric; viaţa este ordinea generală din ce în ce mai elevată în universul entropic (dezordonat, care tinde să degradeze ordinea).
Viaţa există datorită schimbului cu mediul de substanţă, energie şi informaţii.
Conform teoriei avansate iniţial de savantul danez Svante Arhenius la începutul secolului XX denumită Teoria panspermiei, viaţa pe Pământ ar fi rezultatul direct al unei însămânţări iniţiale întâmplătoare cu germeni sosiţi din spaţiul cosmic, teorie îmbrăţişată de mai mulţi oameni de ştiinţă. Un alt grup de savanţi împărtăşesc teoria panspermiei dirijate.
Viul rezultă dintr-o înaintare necesară a materiei.
Diferenţa de fond dintre inert şi viu este că viul este mai bogat în informaţie decât materia inertă. Întreaga evoluţie a viului apare ca o evoluţie, în primul rând, a capacităţii sale de informare.
Diferenţa între materia inertă şi cea vie este:
La scara particulelor elementare: amândouă sunt riguros asemenea;
La un palier mai sus, la nivel atomic: apar câteva diferenţe nesemnificative;
La nivel molecular: diferenţele sunt mult mai importante şi privesc distanţa materială între lumea minerală şi lumea organică.
La nivel macro-molecular există saltul decisiv, materia organică este mai structurată, mai ordonată decât mineralul.
Evoluţia vieţii, a speciilor s-a datorat acumulării de informaţie, a selectării ei. Selecţia este baza evoluţiei materiei vii, a speciilor de plante şi animale. Informaţia, în fond, înseamnă perceperea unui câmp energetic modulat în unde cu anumiţi parametri – informaţia este o interferenţă de vibraţii sau de câmpuri energetice variabile.
Sistemele vii au câmpuri biologice sau biocâmpuri; fiecare organism are un biocâmp cu proprii parametrii.
Câmpurile energetice sunt:
Ø Caracteristice ale lumii vii
Ø Baza informaţiei biologice
Ø Primele care se întâlnesc în confruntarea dintre două sau mai multe organisme vii.
Fenomenul de biocomunicaţie – telepatie, adică transferul de informaţie biologică ce constituie o dovadă a existenţei câmpurilor energetice şi a interacţiunii lor, s-a pus în evidenţă prin numeroase experimentări riguros controlate; nu s-a putut cuantifica, măsura, determina pe cale teoretică, explica şi nu s-au găsit corelaţii fizice ( care evident există ).
Ca un corolar la capitolul biocomunicaţii, observaţiile făcute experimental demonstrează posibilităţi de comunicare la nivelul întregii lumi vii prin intermediul unui câmp energetic emis de organism.
Fenomenul de biocomunicaţie poate fi considerat ca una din trăsăturile fundamentale ale lumii vii.
* * *
Stephen Hawking abordează problema existenţei formelor de viaţă superior organizate având în vedere universul cu trei dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporală precum şi funcţionarea principiului antropic[2].
St.Hawking rezumă acest principiu astfel:”Noi vedem universul în acest fel deoarece existăm.”
Hubert Reeves sintetizează acest principiu prin două fraze: „Având în vedere că există un observator, universul are proprietăţile necesare pentru a genera un astfel de observator” şi „Dacă nu s-ar fi produs cutare fapt, n-am mai fi fost aici să dicutăm despre toate astea”.
Principiul antropic are două versiuni, cea slabă şi cea tare.
Conform principiului antropic slab, într-un univers extins sau infinit în spaţiu şi/sau în timp (aşa cum este universul în care trăim), numai în anumite regiuni limitate în spaţiu şi în timp sunt creiate condiţiile necesare pentru dezvoltarea vieţii inteligente.
Potrivit versiunii tare a principiului, există fie mai multe universuri diferite, fie mai multe regiuni diferite ale unui univers unic, fiecare cu configuraţia sa şi poate, cu propriul set de legi ale ştiinţei.
St Hawking afirmă:„„Doar în puţine dintre ele, care sunt asemănătoare cu universul nostru, se pot dezvolta fiinţe inteligente, capabile să întrebe: „De ce este universul aşa cum îl vedem?” Răspunsul este simplu: dacă ar fi fost diferit, noi n-am fi aici!””[3]
Cu alte cuvinte, noi putem vedea şi simţi numai stările materiei şi fenomenele ce se petrec în spaţiul tridimensional, în condiţiile existenţei timpului ca o a patra dimensiune.
Pare clar deci că viaţa, cel puţin aşa cum o cunoaştem, poate exista numai în acele regiuni ale spaţiului-timp în care o dimensiune temporală şi exact trei dimensiuni spaţiale nu sunt înfăşurate (nu sunt puternic curbate într-un spaţiu foarte mic) ci sunt destul de plate.
Teoria corzilor emisă în cadrul şi în aplicarea principiilor mecanicii cuantice permite existenţa unor astfel de regiuni în univers sau alte universuri în care toate dimensiunile sunt puternic curbate, sau în care mai mult de patru dimensiuni sunt aproape plate, dar acolo n-ar putea exista fiinţe inteligente care să constate numărul diferit al dimensiunilor efective.
Hubert Reeves, în cartea „Răbdare în azur-evoluţia cosmică”, arată, demonstrează „cum fiinţele umane sunt integrate într-o lungă istorie ce implică întregul univers, încă de la naştere...... preocupările aştrilor şi ale oamenilor nu sunt independente. Nucleonii noştri s-au născut în focul originar; au fost adunaţi în nuclee în inima arzătoare a stelelor...... Au apărut noi niveluri de complexitate în fiecare etapă a evoluţiei universului.”[4]
Trecând în revistă etapele evoluţiei universului, a vieţii, H. Reeves constată că acum douăzeci de milioane de ani maimuţele erau fiinţele cele mai organizate iar acum, noi, oamenii am preluat „ştafeta” organizării vieţii. Şi îşi pune, firesc întrebări: Care este viitorul acestei evoluţii? Către ce noi perfecţiuni se îndreaptă Cosmosul?
Prilej ce-mi oferă posibilitatea să mai pun o dată în plus, problema: de ce am fi, noi, oamenii, pe treata cea mai de sus a evoluţiei fiinţelor? S-au sfârşit oare posibilităţile de evoluţie a vieţii organizate, fiinţa umană fiind cea mai evoluată fiinţă din acest univers, la nivelul maxim de organizare posibil de atins?
Dacă ne autodistrugem s-ar putea să fim ultimii... aşa cum susţine şi H. Reeves.
Pentru conformitate,
Sorin302
Surse:
- dr. Dumitru Constantin - Inteligenţa materiei. ed Ed. Militară în 1981.
- Stephen Hawking – O mai scurtă istorie a timpului, Ed Humanitas, 2007
- Hubert Reeves – Răbdare în azur – evoluţia cosmică, ed Humanitas, 1993
- Publicaţii de specialitate
[1] Textele cu litere italice şi de culoare albastră reprezintă considerentele mele SA
[2] ANTRÓPIC adj. determinat de acţiunea omului; antropogen.
2 comentarii:
Iata, deci, un articol despre care pot spune ca este in deplin acord cu vederile mele: viata ca proprietate a materie, dependenta de materie. Felicitari! Imi voi permite sa revin.
Un cititor a inteles ca materia are ea insasi viata,fara influente exterioare.
Mare greseala.
Putem vorbi doar de o INTELIGENTA ABSOLUTA,DESPRE DUMNEZEU,care da VIATA.
Ca materie nu valorezi nimic,decat eventual cantitatea ta in cenusa.
Trimiteți un comentariu