marți, 23 decembrie 2008

Picăturile de apă sunt precum găurile negre?

Pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare, cercetatorii Universitatii din Nottingham au studiat proprietatile neobisnuite ale banalei picaturi de apa. Conform primelor concluzii, levitarea picaturilor de apa poate simula cu succes atat dinamicile subatomice cat si cele cosmologice ale materiei.

Richarh Hill si Laurence Evans, doi fizicieni britanici de prestigiu, s-au dedicat studierii picaturilor de apa, studiind suprafata de tensiune care mentine picatura int-o singura forma caracteristica. Pe baza acestei proprietati unice a fluidelor, cei doi cercetatori au concluzionat ca banalele picaturi pot fi folosite pentru a modela alte forte fizice de coeziune. Spre exemplu, orizontul unei gauri cosmice poate fi asemanat uneori cu o “membrana intinsa sub o suprafata de tensiune”. Forte similare actioneaza si pentru a preveni dispersia atomilor.

Echipa de cercetatori a creat in laborator conditii de levitare a picaturilor de apa folosind un efect denumit diamagnetism. Acesta se realizeaza atunci cand un camp magnetic extern este aplicat picaturilor de apa, care la randul lor isi creaza propriul camp magnetic, creand astfel o forta repulsiva suficient de puternica pentru a contracara gravitatia.

In aceste conditii, cercetatorii au descoperit in premiera ca o picatura de apa cu diametrul de doar 1 centimetru atinge 3 revolutii de miscare pe secunda, iar forma sa devine triangulara.

“Extraordinarul acestei descoperiri consta in capacitatea de a reproduce intr-un singur experiment, circa 100 de ani de teorii si ipoteze in dinamica fluidelor”, afirma profesorul Vitor Cardoso din cadrul Universitatii din Mississippi.

Sursa: New Scientist


Mi s-a părut sugestiv ca aceasta informatie s-o postez imediat dupa articolul privind calitătile si reactiile cu totul neobisnuite ale apei.

Fie si numai aceste doua evidentieri ale caracteristicilor apei - probabil sunt mult mai multe - ne poate determina sa gandim mai mult si mai bine asupra a ce stim, dar mai ales asupra a ce nu stim, despre banalele fenomene-obiecte-substante ( din care face parte - din pacate - si apa) din cotidianul nostru.
Cu aceasta ocazie asi dori să subliniez remarca lui Dragos asupra calitatii apei din Viena care atesta temeinicia multor afirmatii si sustineri ale lui Masaru Emoto din cartea "Mesaje ascunse in apa" recenzata in articolul precedent.

Picaturile de apa sunt precum gaurile negre?

Pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare, cercetatorii Universitatii din Nottingham au studiat proprietatile neobisnuite ale banalei picaturi de apa. Conform primelor concluzii, levitarea picaturilor de apa poate simula cu succes atat dinamicile subatomice cat si cele cosmologice ale materiei.

Richarh Hill si Laurence Evans, doi fizicieni britanici de prestigiu, s-au dedicat studierii picaturilor de apa, studiind suprafata de tensiune care mentine picatura intr-o singura forma caracteristica.


Pe baza acestei proprietati unice a fluidelor, cei doi cercetatori au concluzionat ca banalele picaturi pot fi folosite pentru a modela alte forte fizice de coeziune. Spre exemplu, orizontul unei gauri cosmice poate fi asemanat uneori cu o “membrana intinsa sub o suprafata de tensiune”.


Forte similare actioneaza si pentru a preveni dispersia atomilor.


Echipa de cercetatori a creat in laborator conditii de levitare a picaturilor de apa folosind un efect denumit diamagnetism. Acesta se realizeaza atunci cand un camp magnetic extern este aplicat picaturilor de apa, care la randul lor isi creaza propriul camp magnetic, creand astfel o forta repulsiva suficient de puternica pentru a contracara gravitatia.


In aceste conditii, cercetatorii au descoperit in premiera ca o picatura de apa cu diametrul de doar 1 centimetru atinge 3 revolutii de miscare pe secunda, iar forma sa devine triangulara.


“Extraordinarul acestei descoperiri consta in capacitatea de a reproduce intr-un singur experiment, circa 100 de ani de teorii si ipoteze in dinamica fluidelor”, afirma profesorul Vitor Cardoso din cadrul Universitatii din Mississippi.

Sursa: New Scientist


Mi s-a părut sugestiv ca aceasta informatie s-o postez imediat dupa articolul privind calitătile si reactiile cu totul neobisnuite ale apei.
Fie si numai aceste doua evidentieri ale caracteristicilor apei - probabil sunt mult mai multe - ne poate determina sa gandim mai mult si mai bine asupra a ce stim, dar mai ales asupra a ce
nu stim, despre banalele fenomene-obiecte-substante ( din care face parte - din pacate - si apa) din cotidianul nostru.

Cu aceasta ocazie asi dori să subliniez remarca lui Dragos asupra calitatii apei din Viena care atesta temeinicia multor afirmatii si sustineri ale lui Masaru Emoto din cartea "Mesaje ascunse in apa" recenzata in articolul precedent.


duminică, 21 decembrie 2008

A P A - calităţi şi reacţii la stimuli.


APA – maestru receptor de sunete respectiv de vibraţii[1].

Profesor Masaru Emoto are titlul academic de doctor în medicina alternativă. Cartea Mesaje ascunse în apă apărută mai întâi în Japonia – ţara de origine a autorului cărţii – s-a vândut în toată lumea în peste jumătate de milion de exemplare.

Masaru Emoto şi-a prezentat rezultatele cercetărilor sale în zeci de simpozioane, seminarii, prelegeri, prezentări şi conferinţe desfăşurate în numeroase oraşe ale lumii şi în prezenţa şi cu participarea a numeroşi oameni de ştiinţă.


Cristale de apă expusă la sentimente pozitive.

Ipotezele experimentărilor.
  • Corpul uman este alcătuit din apă în proporţie de:
    - 90% la naştere;
    - 70% ca adult;
    - 50% la bătrâneţe.
  • Dacă pierdem 50 de procente din apa corpului, nu ne putem menţine în viaţă. Se poate spune că apa este o forţă a vieţii. Apa purtată de sânge este mijlocul prin care hrana ne circulă prin corp,reprezintă mijlocul de transport al energiei prin tot organismul. Astăzi, recunoscându-i-se calităţile terapeutice, se foloseşte chiar şi în tratarea unor boli.
  • Printre altele, homeopatia este unul din domeniile în care este recunoscută valoarea apei. Apa păstrează caracteristicile substanţei nocive şi constituie medicamentul împotriva otrăvirii cu substanţe toxice.
  • Homeopatia afirmă că eficienţa creşte cu mărimea gradului de diluare, adică, pe cât de concentrată este otrava din corp pe atât trebuie mărită proporţia diluării.

  • De unde concluzia că apa are capacitatea de a copia şi memora informaţii.

  • Altfel spus, pe tot parcursul vieţii existăm mai ales ca fiind apă.

  • Drept consecinţă, pentru a avea o viaţă sănătoasă – şi fericită – trebuie să purifice apa.

Acestea sunt câteva constatări de la care a pornit Masaru Emoto să facă experimente şi să constate impresionante proprietăţi şi calităţi ale apei, unele necunoscute până la cercetările/experimentele efectuate de echipa sa.


Esenţa acestor descoperiri este faptul că fotografiile efectuate în condiţii speciale arată modificări substanţiale în compoziţia cristalografică a apei în funcţie de sentimente. Manifestate prin gândire, atitudine, în scris, spuse.

Cristale formate în apa care a fost expusă cuvântului "mulţumesc" în mai multe limbi.



În apa care care a fost expusă unor cuvinte precum "mă faci să sufăr", "prostule","am să te omor", (stânga imaginii) nu se formează cristale.

Cristale formate în apa care a fost expusă la cuvântul "înger" (dreapta imaginii)


Teoria mecanicii cuantice postulează că materia este vibraţie.

La nivel micro, subatomic, materia este formată din particule şi unde. Fiecărei substanţe îi corespunde un set specific de frecvenţe vibraţionale. Oamenii pot vedea obiecte însă nu pot vedea vibraţii. Fiecare individ are o frecvenţă unică iar fiecare din noi are capacitatea senzorială de a simţi vibraţiile celorlalţi. Prof. Masaru Emoto susţine că acelaşi principiu se aplică şi obiectelor, locurilor, diferitelor fenomene.


În revista americană de ştiinţă 21st Century Science and Technology – ediţia martie-aprilie1989, Warren J. Hamerman scie că materia organică care alcătuieşte corpul uman produce o frecvenţă care poate fi reprezentată prin sunet la aproximativ 42 de octave deasupra lui do de mijloc (ce are o frecvenţă de cca 262 Hz); astfel sunetul corpului uman ar fi de cca 570 de trilioane de Hz.
Deci toate lucrurile se află în vibraţie şi fiecare vibrează la propria frecvenţă şi în acest fel emite sunete.
„Lumea naturală este, intr-adevăr bine gândită – totul se află în echilibru. Iar atunci când un sunet este produs, întotdeauna există un maestru receptor care să-l asculte: apa”.... „Întregul univers se află într-o stare de vibra-ie şi fiecare obiect îşi produce propria frecvenţă, care este unică.Tot ce am de spus în această carte se bazează pe acest fapt. Anii de cercetare a apei m-au învăţat că acesta este principiul fundamental al Universului... Existenţa înseamnă vibraţie” afirmă Masaru Emoto.
Se poate presupune că , atunci când se formează un cristal întreg şi perfect geometric,apa este în armonie cu natura şi cu viaţa. Nu se formează cristale în apa poluată prin ignorarea legilor naturii; când apa îngheaţă, se formează o formă hexagonală stabilă şi deci un cristal de apă vizibil; dar când în apă se găsesc informaţii ce sunt în conflict cu natura se formează un cristal incomplet.
Sunetele/vibraţiile intră în rezonanţă(lucru uşor demonstrat în muzică) inclusiv în relaţiile interumane. Oamenii care se simpatizează, se iubesc, emit sunete/vibraţii pe frecvenţe care asigură o armonie / rezonanţă a lor. Invers, antipatia, ura.

Experimentele.


Experimentele s-au realizat cu cristale de ghiaţă la temperatura de minus 20°C şi cu folosirea apei naturale. Apa naturală provenită din diferite surse – izvoare naturale, râuri subterane, gheţari sau cursuri superioare ale unor râuri - produce cristale de diverse forme şi structuri, în funcţie de locul de unde provine. Apa de robinet, de exemplu, nu produce cristale întrucât este profund alterată de clorul cu care este tratată.

Echipa prof. Masaru Emoto a făcut fotografii, în condiţiile arătate, cu apă naturală în două situaţii:
- Cristalele ce alcătuiau apa-martor au fost fotografiate şi acestea au constituit fotografii-martor;
- Aceeaşi apă, pusă în diferite recipiente a fost expusă unor teste: verbale, scrise, gânduri, muzică, sunete. Au fost fotografiate cristalele de ghiaţă după testele făcute;
- S-au făcut analize cristalografice cu apa naturală provenită din diverse surse nepoluate: izvoare, lacuri şi râuri şi s-a constatat că se formează cristale complete, diferite de la o sursă la alta.
Fotografiile cristalelor de apă obţinute după efectuarea testelor au fost comparate cu fotografiile-martor. Rezultatele au fost remarcabile, modificarea cristalografică a apei fiind mai mult decât evidentă, spectaculoasă chiar. Mai mult, apa a reacţionat diferit în cazul expunerii la gînduri bune/gânduri rele, muzică simfonică/havy metal, sunete stridente/sunete molcome, înscrisuri ce conţineau cuvinte de apreciere pozitivă/înscrisuri cu injurii, etc.

Calităţile şi reacţiile la stimuli ale apei.


Printre calităţile apei, spre deosebire de alte substanţe, Masaru Emoto enumeră:

- Apa are cea mai mare greutate/densitate la 4°C, motiv pentru care gheaţa pluteşte deasupra apei; aceasta, spre deosebire de alte substanţe care, trecând de la starea lichidă la cea solidă, le creşte densitatea moleculelor şi devin mai grele în stare solidă. Asta face că, oricât de mică este temperatura apei la suprafaţa unui lac, la fundul acestuia temperatura este constantă în jurul a 4°C ceea ce face posibilă viaţa. Aşa s-a putut păstra viaţa de-a-lungul milioanelor de ani de pe Terra.

- Apa are capacitatea unică de a dizolva alte substanţe şi de a le purta cu sine. Această capacitate a apei crează un fel de „supă a vieţii” care aprovizionează oceanele cu substanţele hrănitoare necesare vieţii; ea a devenit locul de naştere al tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ.

Masaru Emoto subliniază că unii oameni de ştiinţă – cum ar fi Louis Frank de la Universitatea din Iowa - sugerează faptul că apa a ajuns pe Terra sub forma unor gheţari veniţi din spaţiu ( mici comete de peste 100 de tone într-o frecvenţă de douăzeci pe minut, acum 40 miliarde de ani), fenomen ce continuă şi azi. În urmă cu câţiva ani, NASA şi Universitatea din Hawai au publicat un anunţ care relata că teoria prof. Frank este veridică. Mulţi savanţi nu iau în considerare această teorie care, acceptată, ar determina moificarea radicală a multor teorii ştiinţifice ce tratează viaţa pe Pământ şi a originii omului, inclusiv teoria evoluţionistă a lui Darwin. Originea extraterestră a apei ar putea justifica de ce apa, în stare solidă - gheaţă – este mai uşoară de cât în stare solidă, spre deosebire de toate celelalte substanţe.

Mecanica cuantică, anumite teorii psihologice (cum e teoria lui Jung) şi ingineria genetică arată că există şi altă lume decât cea pe care o cunoaştem. Cunoscutul teoretician de cuantică David Bohm numeşte lumea accesibilă simţurilor noastre „ordinea explicită”, iar firea dinăuntru „ordinea implicită” Concepţia sa este că tot ce există în ordinea explicită a fost cuprins în ordinea implicită şi că fiecare element al ordinii explicite conţine toate informaţiile din ordinea implicită. Altfel spus, în fiecare celulă a unui individ se găsesc informaţiile din şi despre univers. Masaru Emoto dezvoltă această teorie susţinând că apa conţine aceste informaţii şi că, studiind reacţiile apei la diverse „agresiuni” şi/sau acţiuni pozitive, este necesar să învăţăm comportamentul adecvat pentru realizarea condiţiilor de desfăşurare a vieţii în cele mai bune condiţii. Ceea ce, în mare măsură, nu facem.

Reacţiile apei sunt la tot felul de acţiuni asupra ei. În sinteză, acestea ar fi:

- Apa căreia i se spune sau scrie "iubire şi recunoştiinţă" formează cele mai frumoase cristale:



- În apa naturală, indiferent de unde a provenit, s-au format cristale întregi;




- Apa de robinet din Tokyo nu a format nici un singur cristal întreg, pentru că ea conţine o doză de clor care distruge complet structura apei naturale;




- Muzica clasică, simfonică are ca rezultat cristale bine formate, frumoase, delicate, elegante;




- Muzica havy-metal determină formarea de cristale diforme şi fragmentate (dreapta imaginii):




- La apa impură dintr-un lac - care prezintă o structură amorfă, cu cristale deformate– după ce s-au făcut rugăciuni budiste tămăduitoare, cristalele formate sunt întregi, bine conturate, par „ca o lumină ce srăluceşte din galaxie”.



După aceste operaţii la fiecare din aceşti recipienţi apa şi-a schimbat structura cristalografică, devenind mai pură, mai curată, cu o structură diferită de cea iniţială a moleculelor, fie şi numai datorită manifestării unei intenţii – de mulţumire, de pildă (exemple sunt în fotografiile de mai sus). S-a demonstrat că şi materia – apa, în cazul experimentului – reacţionează la gânduri, la intenţii, la manifestări spirituale, nu numai fiinţele, plantele.
Se demonstrează astfel că gândul sau intenţia sunt forţa motrice a acestor fenomene de modificare a structurii materiei.

* * *


Această recenzie am făcut-o referindu-mă strict la cele relatate despre apă. Cartea conţine însă şi un număr de patru capitole din cele şapte – cu inclusiv prolog şi epilog – privind atitudinile şi gândurile omului, sentimentele sale precum şi modul cum omul poate influenţa în bine realitatea îndeosebi prin sentimente şi atitudini pozitive de iubire şi recunoştiinţă.
În cele patru capitole dedicate iubirii şi recunoştiinţei autorul dezvoltă teoria că în apa nepoluată se constată armonie şi echilibru şi că atunci când apa este ţinta unor atitudini, sentimente, acţiuni pozitive, de dragoste, de admiraţie - apa respectivă rezonează cu acestea prin creierea de cristale întregi şi de diferite forme. În aceste capitole autorul dezvoltă o pledoarie – argumentată – pentru adoptarea de fiecare din noi a unor atitudini permanent pozitive, de înţelegere, conciliere, de dragoste şi respect pentru semeni şi natură.
Recenzia de mai jos are menirea să vă trezească interesul asupra calităţilor şi rolului pe care apa le are în derularea viului, a vieţii pe Pământ şi, mai ales, să vă determine să citiţi cartea
[2].
Am căutat să reproduc 2-3 imagini ale cristalelor de ghiaţă fotografiate de Masaru Emoto şi echipa sa însă imaginile nici pe departe nu pot reproduce pe cele din carte. Pentru a înţelege mai bine fenomenele şi teoria descrise de autor, trebuie să vedeţi fotografiile originale aflate în carte.

Cele scrise în aceste capitole fac referire la constatările ştiinţifice contemporane dar şi la tradiţii ale diferitelor popoare, legătura pe care autorul o face între adevărurile ştiinţifice şi teoriile sale privind sentimentele mi se par a fi un pic forţate şi, oricum, nu au acurateţea unor riguroase concluzii de cercetare ştiinţifică. Din acest motiv subscriu şi eu sublinierii făcute în pagina „Despre autor”: „Masaru Emoto a întreprins cercetările asupra apei de pe întreaga planetă, nu atât ca cercetător ştiinţific ci mai de grabă ca liber cugetător
.”

S. Achimescu
decembrie 2008


[1] Recenzia cărţii „Mesajele ascunse din apă”- Masaru Emoto; ed Adevăr divin, Braşov, 2006 ISBN (10) 973-87595-3-6
[2] Detalii la http://www.divin.ro/; contact@divin.ro sau comenzi@divin.ro

vineri, 12 decembrie 2008

CAMPIOANA DE ŞAH

Mai jos reproduc integral un articol publicat în nr 849 al revistei Formula AS.
Mi se pare că este revigorant să fie citit acum, când abundă ştiri de cea mai proastă calitate despre cele mai superficiale, imunde, banale şi mitocăneşti acţiuni, fapte, atitudini şi „mondenităţi” - de la politică la show-biz (!?), can-can-uri şi „vedete” la viaţa, dorinţele şi „posibilităţile” „maneliştilor” şi a „protipendadei” naţionale.

Îndrăzniţi, citiţi-l, că nu veţi regreta; poate vă va inspira şi o doză de optimism în ce priveşte viitorul României!

AŞII SPORTULUI

Campioana din ghetou

La 12 ani, DARIA VIŞĂNESCU din Petrila e mare maestră a şahului internaţional.


Aţi auzit cumva de Gută? Nicolae Gută? Da, el e, manelistul-vedetă, omniprezent prin grija măgulitoare a unor vajnici realizatori de televiziune. Dar de Simona Senzual, aţi auzit? Fi­reşte, că doar nu e zi să nu-i auzi numele la radio sau să nu-i vezi frumoşii sâni prin ziare. Cât despre Cioa­că sau Elodia, nu încape nici o în­doială că ar fi vreun cetăţean român care să nu le cunoască povestea. Gina Pistol vă spune ceva? Laura Andreşan? Alina Plugaru? Sunt nume ale căror rezonanţă ne mân­gâie auzul aproape zi de zi. Dar de Daria Vişănescu o fi auzit cineva? Daria? Care Daria? Vi-şă-nes-cu! Nu, numele ăsta nu vă spune nimic, nu-i aşa? Nici nu-i de mirare. Cine îşi asurnă atâta bun simţ încât să promoveze succesul uluitor al unei fetiţe din Petrila care la numai zece ani a qjuns campioană europeană la şah? In tot spectacolul ăsta jalnic, cine mai are atâta răbdare să asculte şi o poveste frumoasă?

Paradisul văzut din infern

Bine aţi venit pe Insula Copiilor! Da, poftiţi vă rog! Uitaţi, aveţi aici tot ce şi-ar putea dori un copil. Păduri nesfârşite unde trăiesc numai animale prietenoase, livezi pline cu fructe de unde poţi culege oricând şi oricât, sute de parcuri imense înţesate cu tot felul de jocuri, leagăne, carusele, maşini şi pă­puşi vorbitoare, magazine la tot pasul, numai cu dul­ciuri şi jucării, trăsuri frumos colorate, role, biciclete, case ca-în poveşti, zugrăvite în culori vesele, şi dea­supra - un cer veşnic senin, pe care în fiece noapte se văd clar, cu ochiul liber, toate planetele ştiute şi ne­ştiute. Aici, orice dorinţă îţi e împlinită. Vrei o casă? Doar o clipă şi gata, a apărut casa, aşa cum o vrei, mai mică, mai mare, cu grădini pline cu flori sau cu lea­găne colorate, cu scene din basme zugrăvite pe ziduri sau cu prinţese şi prinţi sculptaţi în pridvor. Cât costă o aşa casă? Nimic, aici nu sunt bani, totul e gratis, oricărui copil i se cuvine orice. Iar dacă nu sunteţi copil, nu puteţi intra pe insulă decât invitat. Fireşte, de către un copil. Şi nici aşa nu se poate, dacă nu aveţi gânduri curate. Da, pentru că la intrare se află un detector de năravuri, un aparat sofisticat prin care orice adult nou venit trebuie să treacă. Iar dacă aparatul ăla ţiuie, atunci înseamnă că omul ascunde ceva necurat şi nu are ce căuta acolo. E o insulă mare, cât un conti­nent. Nu-i greu să ajungi aici, larma copiilor se aude până hăt departe, iar delfinii îţi urează din larg bun venit şi te însoţesc până la mal.
Cam aşa arată Insula Copiilor, un paradis visat an de an, în preajma Crăciunului, de Daria Vişănescu, o fetiţă de 12 ani din oraşul Petrila. Asta visează ea şi astăzi, de-aici, dintr-un oraş mohorât, ticsit, un ghetou de blocuri cenuşii, unde încă se simt groaza şi jalea lăsate de catastrofa de-acum o lună, în care 12 oameni au murit arşi ca nişte tăciuni la o mie de metri sub pământ. Aici, undeva, la o aruncătură de băţ de halele părăginite ale minei, aproape de furnalele fioroase ca nişte balauri, în blocurile astea ca nişte cutii cenuşii, s-a născut şi a crescut fetiţa pe care astăzi toată lumea o numeşte "micuţa Kasparov". Povestea a început acum vreo şase ani, când părinţii ei (mama, medic la un dispensar, şi tatăl, inginer la Mina Lonea), exaspe­raţi de turuiala ei nestăpânită, de curiozităţile şi între­bările ei bizare, se hotărăsc să-i găsească ceva care să-i umple timpul şi să-i mai potolească cicăleala. Au învă­ţat-o să joace şah. I-a plăcut, chiar foarte mult. A prins imediat regulile şi-apoi a început să ticluiască cu o neobişnuită migală fiecare mutare. O banală joacă. O provocare fără de care copilăria ei ar fi fost poate la fel de nefericită ca cea a miilor de copii născuţi în colţul ăsta de lume bătut de soartă. După un an, părinţii au înscris-o la un club din Lupeni, singurul club de şah din Valea Jiului. După vreo două luni de pregătiri, s-a înscris la primul concurs naţional. Avea şapte ani şi ceva. Una din partide a durat cinci ore. Nu s-a mişcat de pe scaun, n-a ridicat privirea de pe tabla de şah. Gheorghe Scurhan, profesorul ei, a înţeles imediat că e vorba de un fenomen rar. în şah, răbdarea pare să fie calitatea cea mai de preţ. Iar dacă un copil de numai şapte ani a rezistat atâta timp pe scaun, înseamnă că nu-i deloc de glumit. S-a clasat însă doar pe locul 14. Cam jos pentru ambiţiile ei. A urmat un an de pregătiri intense. Apoi, următorul concurs naţional. Locul trei. Aşa da, deşi nici acum ambiţia ei nu era potolită. Abia după încă un an, Daria a răsuflat uşurată. Finala a durat cinci ore jumate. Afară se întunecase şi sala era aproa­pe goală. Părinţii Dariei erau în pragul infarctului. După vreo cinci ore, arbitrul a ieşit uluit din sală să-1 caute pe Scurhan. "N-ai învăţat-o să dea remiză? Mai are un minut şi timpul ei de joc expiră." Profesorul însă i-a tăiat repede vorba. "Dacă Daria transformă, în două, trei mutări, dă mat." Adevărată profeţie! La numai nouă ani, Daria Vişănescu devine campioană naţională la şah şcolar.

Duelul privirilor de gheaţă

Laurii unei asemenea victorii îi aprind noi ambiţii. După câteva luni, pleacă împreună cu mama şi profesorul ei în Muntenegru, la Campionatul European de şah şcolar. Daria avea să se confrunte acolo cu cei mai valoroşi şahişti ai Europei sau poate chiar ai lumii. Un eşec lamentabil i-ar fi putut distruge tot visul ăsta fru­mos abia mijit. însă, în faţa tablei de şah, fetiţa asta atât de fragilă e parcă altcineva. Imperturbabilă, cinică, de piatră. Stă ore în şir cu fruntea sprijinită în palme. Rar se întâmplă să ridice privirea spre adversar. O privire de gheaţă, care taie răsuflarea oricui. După câteva partide, a reuşit să ajungă în runda finală. Prima concurentă, o rusoai­că. Cu acelaşi sânge rece ca şi ea. Cu aceleaşi săgeţi în priviri. Rusoaica a reuşit s-o domine şi să aducă pie­sele într-o poziţie vădit favorabilă ei. Partida părea încheiată, dar încrederea asta a cam diluat vigilenţa rusoaicei. Relaxată şi parcă deja bucuroasă de o victorie iminentă, a pornit o adevărată promenadă pe tabla de şah. A fost momentul în care Daria şi-a ridicat privirea ei de gheaţă. In faţa ei nu mai era parcă acelaşi adversar. Era doar o fetişcană naivă, vulnerabilă, adică o pradă uşoară. în mai puţin de zece minute. Daria a răstur­nat situaţia şi a câştigat par­tida. Apoi, după alte câteva întâlniri, o ştire uluitoare avea să facă ocolul lumii: fetiţa de numai 10 ani din Petrila era campioană eu­ropeană. A fost cea mai fru­moasă zi din viaţa ei, nimic nu i-a adus până astăzi o bucurie mai mare. În Româ­nia însă, vestea asta a fost cu mult mai puţin auzită decât, de pildă, cea a cumplitei cri­me comise tocmai atunci de Mailat în Italia. În vreme ce toate televiziunile dezbăteau ore în şir subiectul infrac­torilor români care ne fac de ruşinea lumii, grandiosul succes al Dariei Vişănescu apărea în doar câteva ziare, în rubrici scurte, ca un sim­plu fapt divers. Dar pentru ea, povestea asta conta prea puţin. Tot ce-şi dorea era să meargă mai departe. Să cucerească alte medalii, să devină într-o zi o mare maestră a şahului internaţional. Şi, la scurt timp, a urmat o nouă probă de foc: Cam­pionatul Mondial de şah şcolar din Grecia. în ultima rundă, a avut ca adversar o fată din Columbia. Auzise despre ea că ar fi genială, invincibilă, necruţătoare. Vorbe goale pentru ambiţia fetiţei din Petrila. Partida a fost un adevărat maraton, a durat şase ore. S-a lăsat noaptea, iar arbitrii erau furioşi că pierduseră cina.
Doar ele mai erau în sală. Neclintite, nepăsătoare, într-un crâncen duel al privirilor. Nici de data asta situaţia de pe tablă nu era prea bună pentru Daria. Dezinvoltă, columbiana a plecat cu dama la vânătoare de pioni, lăsându-şi regele descoperit. Iar Daria n-a ezitat, i-a încolţit regele din două mutări, iar la a treia a dat mat. Cu toate astea, punctajul total a săltat-o doar pe locul doi. Era, aşadar, vicecampioană mondială. Devenise clar pentru oricine că era vorba de un fenomen rarisim, de o minte genială şi de o răbdare supranaturală. Acasă, Federaţia Română de Şah a numit-o şahista anului 2006 şi a răsplătit-o cu fabuloasa sumă de cinci milioane de lei vechi. Nimic însă n-o mai putea des­curaja, destinul ei era deja clar conturat. Anul ăsta, Daria a împlinit 12 ani. Are în colecţia de trofee şapte medalii internaţionale (trei de aur, trei de argint şi una de bronz), trei diplome de campion naţional şi multe alte distincţii, printre care şi cea de Mare Maestru FIDE, oferită de către Federaţia Internaţională de Şah. De-acum înainte, visul ei e să poată studia în străină­tate, acolo unde oamenii sunt mai veseli, acolo unde cu un asemenea palmares s-ar simţi cu adevărat campi­oană. Numai acolo simte ea că şi-ar putea duce dorinţa cea mai de preţ până la capăt: să ajungă într-o zi cea mai bună şahistă din lume.

Epilog
(Campioana cu inima-ntre ghimpi)


Pentru Daria, copilăria n-a însemnat mare lucru. De cinci ani, viaţa ei de zi cu zi e aceeaşi. .Şcoală, patru ore zilnic de şah, teme şi gata, a venit noaptea. Rudele, vecinii, colegii, toată lumea o răsfaţă. Ea însă a rămas o fată modestă. în camera ei sunt doar nişte cărţi, un computer şi o tablă de şah. Nu păpuşi, nu ursuleţi, nu alte jucării. "Uneori, e mult prea serioasă." Aşa o vede mama ei. Iese afară şi după nici o juma de oră de joacă se plictiseşte. Da, recunoaşte asta, copiii de vâr­sta ei o cam plictisesc. Ar vrea să se joace, ba chiar se pune pe joacă, dar la un moment dat apare ceva, un fel de apatie, un blocaj inexplicabil, ca un ghiont care o trezeşte parcă la realitate. O realitate tristă, într-un de­cor sumbru, cu oameni posomorâţi. Şi-atunci se întoar­ce acasă, se închide furioasă în camera ei şi, uneori, îşi mai alină supărarea scriind versuri. Poezii triste. Uite, p-asta a scris-o acum vreun an, într-o seară: "Ţi-e teamă de urât, ţi-e teamă de durere! Să nu regreţi în timp chiar propria ta tăcere./ tăcere Nu vrei să vorbeşti, nu vrei să zâmbeşti/ De orice bucurie pari să te fereşti J Inima ţi-e pustie, seacă de amintirii Cu ochii înlă­crimaţi, plângi şi suspini J Dragostea devine ură, nu poţi iubii Cu inima-ntre ghimpi, cum poţi trăi? " Da, e cam tristă, aşa sunt toate. Pentru că asta simte, pentru că aşa vede ea uneori lumea în care trăieşte. Aproape zilnic, când vine de la şcoală, se întâlneşte pe stradă cu un cerşetor tânăr, îmbrăcat în zdrenţe slinoase. Nu ştie cum îl cheamă, dar ea îi spune "Băr­bosul", pentru că are o barbă lungă şi murdară. A fost când­va miner. într-o zi s-a îmbol­năvit grav şi l-au dat afară ca pe-o măsea stricată. A rămas fără casă şi-acum doarme pe scara unui bloc. N-a vorbit niciodată cu el şi nici nu pare că şi-ar dori asta. însă de câte ori îl vede, parcă o înţeapă ceva în inimă de-atâta milă. E mult prea dureros ce se întâmplă în oraşul ei. Prea multe accidente de mină, prea mulţi amărâţi, prea mulţi copii care plâng de foame. Acum însă vine Cră­ciunul şi totul pare mai vesel. Lumini peste tot, strada mai colorată, oameni mai zâm­bitori. Chiar şi Bărbosul pare mai voios. Pentru ea, e vremea să lase deoparte tabla de şah şi să viseze din nou Paradisul Copiilor, insula aia plină de minunăţii, în care orice dorinţă poate fi împlinită. O să meargă din nou acolo. Şi pentru că are voie să invite pe cine vrea dintre adulţii cu suflet curat, s-a hotărât ca anul ăsta, pe lângă părinţi, bunici şi mătuşi, să-1 ia şi pe bărbosul ăla zdrenţuros, să simtă şi el că viaţa e totuşi frumoasă. Iar dacă o să-i placă cum am scris despre ea, mi-a promis că mă va lua şi pe mine.

CĂTĂLIN APOSTOL

luni, 1 decembrie 2008

Viul – viaţa superior organizate

Un articol „Viul – viaţa” a fost postat pe blogul Sorinach –Yahoo 360° în data de 3 iunie 2008. Ulterior am aflat despre unele afirmaţii despre acest subiect ale fizicienilor Stephen Hawking şi Hubert Reeves pe care am considerat util să le supun atenţiei vizitatorilor blogului ORIZONTURI.

Deci prezentul este o variantă mai redusă a acelui articol şi se referă la viaţa superior organizată ale fiinţelor de pe Terra şi – eventual – din univers. El conţine inclusiv sinteza părerilor celebrilor fizicieni
[1]










Viaţa îşi are esenţa în modul de organizare a materiei vii. Este deci dependentă de materie şi nu transcedentă ei.
Viaţa este o proprietate a materiei, un fenomen care ascultă de necesitatea înscrisă în chiar inima neînsufleţitului. Între materie şi viaţă există o trecere continuă; între ele există o zonă de continuitate.
Viaţa este ordonată de un principiu organizatoric; viaţa este ordinea generală din ce în ce mai elevată în universul entropic (dezordonat, care tinde să degradeze ordinea).
Viaţa există datorită schimbului cu mediul de substanţă, energie şi informaţii.


Conform teoriei avansate iniţial de savantul danez Svante Arhenius la începutul secolului XX denumită Teoria panspermiei, viaţa pe Pământ ar fi rezultatul direct al unei însămânţări iniţiale întâmplătoare cu germeni sosiţi din spaţiul cosmic, teorie îmbrăţişată de mai mulţi oameni de ştiinţă. Un alt grup de savanţi împărtăşesc teoria panspermiei dirijate.

Viul rezultă dintr-o înaintare necesară a materiei.
Diferenţa de fond dintre inert şi viu este că viul este mai bogat în informaţie decât materia inertă. Întreaga evoluţie a viului apare ca o evoluţie, în primul rând, a capacităţii sale de informare.

Diferenţa între materia inertă şi cea vie este:
La scara particulelor elementare: amândouă sunt riguros asemenea;
La un palier mai sus, la nivel atomic: apar câteva diferenţe nesemnificative;
La nivel molecular: diferenţele sunt mult mai importante şi privesc distanţa materială între lumea minerală şi lumea organică.
La nivel macro-molecular există saltul decisiv, materia organică este mai structurată, mai ordonată decât mineralul.



Evoluţia vieţii, a speciilor s-a datorat acumulării de informaţie, a selectării ei. Selecţia este baza evoluţiei materiei vii, a speciilor de plante şi animale. Informaţia, în fond, înseamnă perceperea unui câmp energetic modulat în unde cu anumiţi parametri – informaţia este o interferenţă de vibraţii sau de câmpuri energetice variabile.

Sistemele vii au câmpuri biologice sau biocâmpuri; fiecare organism are un biocâmp cu proprii parametrii.

Câmpurile energetice sunt:
Ø Caracteristice ale lumii vii
Ø Baza informaţiei biologice
Ø Primele care se întâlnesc în confruntarea dintre două sau mai multe organisme vii.

Fenomenul de biocomunicaţie – telepatie, adică transferul de informaţie biologică ce constituie o dovadă a existenţei câmpurilor energetice şi a interacţiunii lor, s-a pus în evidenţă prin numeroase experimentări riguros controlate; nu s-a putut cuantifica, măsura, determina pe cale teoretică, explica şi nu s-au găsit corelaţii fizice ( care evident există ).
Ca un corolar la capitolul biocomunicaţii, observaţiile făcute experimental demonstrează posibilităţi de comunicare la nivelul întregii lumi vii prin intermediul unui câmp energetic emis de organism.

Fenomenul de biocomunicaţie poate fi considerat ca una din trăsăturile fundamentale ale lumii vii.





* * *





Stephen Hawking abordează problema existenţei formelor de viaţă superior organizate având în vedere universul cu trei dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporală precum şi funcţionarea principiului antropic[2].

St.Hawking rezumă acest principiu astfel:”Noi vedem universul în acest fel deoarece existăm.”

Hubert Reeves sintetizează acest principiu prin două fraze: „Având în vedere că există un observator, universul are proprietăţile necesare pentru a genera un astfel de observator” şi „Dacă nu s-ar fi produs cutare fapt, n-am mai fi fost aici să dicutăm despre toate astea”.


Principiul antropic are două versiuni, cea slabă şi cea tare.

Conform principiului antropic slab, într-un univers extins sau infinit în spaţiu şi/sau în timp (aşa cum este universul în care trăim), numai în anumite regiuni limitate în spaţiu şi în timp sunt creiate condiţiile necesare pentru dezvoltarea vieţii inteligente.

Potrivit versiunii tare a principiului, există fie mai multe universuri diferite, fie mai multe regiuni diferite ale unui univers unic, fiecare cu configuraţia sa şi poate, cu propriul set de legi ale ştiinţei.

St Hawking afirmă:„„Doar în puţine dintre ele, care sunt asemănătoare cu universul nostru, se pot dezvolta fiinţe inteligente, capabile să întrebe: „De ce este universul aşa cum îl vedem?” Răspunsul este simplu: dacă ar fi fost diferit, noi n-am fi aici!””[3]


Cu alte cuvinte, noi putem vedea şi simţi numai stările materiei şi fenomenele ce se petrec în spaţiul tridimensional, în condiţiile existenţei timpului ca o a patra dimensiune.


Pare clar deci că viaţa, cel puţin aşa cum o cunoaştem, poate exista numai în acele regiuni ale spaţiului-timp în care o dimensiune temporală şi exact trei dimensiuni spaţiale nu sunt înfăşurate (nu sunt puternic curbate într-un spaţiu foarte mic) ci sunt destul de plate.
Teoria corzilor emisă în cadrul şi în aplicarea principiilor mecanicii cuantice permite existenţa unor astfel de regiuni în univers sau alte universuri în care toate dimensiunile sunt puternic curbate, sau în care mai mult de patru dimensiuni sunt aproape plate, dar acolo n-ar putea exista fiinţe inteligente care să constate numărul diferit al dimensiunilor efective.
Hubert Reeves, în cartea „Răbdare în azur-evoluţia cosmică”, arată, demonstrează „cum fiinţele umane sunt integrate într-o lungă istorie ce implică întregul univers, încă de la naştere...... preocupările aştrilor şi ale oamenilor nu sunt independente. Nucleonii noştri s-au născut în focul originar; au fost adunaţi în nuclee în inima arzătoare a stelelor...... Au apărut noi niveluri de complexitate în fiecare etapă a evoluţiei universului.”[4]
Trecând în revistă etapele evoluţiei universului, a vieţii, H. Reeves constată că acum douăzeci de milioane de ani maimuţele erau fiinţele cele mai organizate iar acum, noi, oamenii am preluat „ştafeta” organizării vieţii. Şi îşi pune, firesc întrebări: Care este viitorul acestei evoluţii? Către ce noi perfecţiuni se îndreaptă Cosmosul?




Prilej ce-mi oferă posibilitatea să mai pun o dată în plus, problema: de ce am fi, noi, oamenii, pe treata cea mai de sus a evoluţiei fiinţelor? S-au sfârşit oare posibilităţile de evoluţie a vieţii organizate, fiinţa umană fiind cea mai evoluată fiinţă din acest univers, la nivelul maxim de organizare posibil de atins?
Dacă ne autodistrugem s-ar putea să fim ultimii... aşa cum susţine şi H. Reeves.



Pentru conformitate,

Sorin302

Surse:

- dr. Dumitru Constantin - Inteligenţa materiei. ed Ed. Militară în 1981.


- Stephen Hawking – O mai scurtă istorie a timpului, Ed Humanitas, 2007


- Hubert Reeves – Răbdare în azur – evoluţia cosmică, ed Humanitas, 1993


- Publicaţii de specialitate






[1] Textele cu litere italice şi de culoare albastră reprezintă considerentele mele SA
[2] ANTRÓPIC adj. determinat de acţiunea omului; antropogen.
[3] St. Hawking-O mai scurtă istorie a timpului pag.146
[4] H. Reeves – Răbdare în azur pag 171

marți, 25 noiembrie 2008

UNIVERSURI PARALELE. UNIVERSURI MULTIPLE - MULTIVERSURI


Problema existenţei şi a altor universuri, altele decât cel observabil, cel în care trăim, a constituit subiect de dezbatere ştiinţifică intensă mai ales după apariţia mecanicii cuantice.

Conform mecanicii cuantice :
-
principiul de incertitudine a lui Werner Heisenberg afirmă că nu putem afla simultan, cu precizie oricît de bună, atît poziţia cît şi impulsul unei particule. Explicaţia simplă este că încercarea de a măsura sau restrînge poziţia unei particule afectează impulsul ei şi viceversa;
- toate particulele fundamentale ale materiei se află într-o continuă mişcare ondulatorie, ceea ce înseamnă vibraţie; ele pot fi în două locuri în acelaşi timp;
- particulele se comportă în anumite privinţe ca undele (comportare ondulatorie), fizicienii vorbind de dualitatea undă/particulă.

Aceste principii au fost confirmate prin calcule matematice, au fost „adjudecate” şi prin experimente ştiinţifice.

Căutându-se, cercetându-se - de generaţii de fizicieni - din ce în ce mai aprofundat aceste fenomene fizice la scara particulelor, s-au desvoltat în continuare ipoteze care cuprind răspunsuri teoretice – susţinute de asemenea de formule şi calcule matematice - referitoare la întrebarea: unde se duc particulele când nu pot fi observate şi măsurate? [am încercat să simplific mult această particularizare din lumea cuantică; evident că întrebarea este extrem de simplist enunţată şi că subiectul este mult mai complex decât rezultă dintr-o asemenea întrebare; scuze pentru cei mai iniţiaţi.][1]

În anii 1920, fizicienii descoperă particulele atomice şi cercetează proprietăţile acestora. Electronii le rezervă o surpriză: „când cineva studiază proprietăţile atomilor, descoperă că realitatea este mai stranie decât si-ar fi inchipuit oricine. Particulele au intr-adevar posibilitatea, într-un anumit sens, de a fi în mai multe locuri odată.” (Alan Guth, profesor la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Ce înseamnă asta? Că particulele nu există doar în universul nostru, ci apar în alte universuri paralele cu al nostru. Alan Guth explică: „în esenţă, tot ceea ce se poate întâmpla se întâmplă în una dintre alternative, ceea ce înseamnă că suprapus peste universul cunoscut este un univers alternativ unde Al Gore este preşedinte şi Elvis Presley este încă în viaţă.”
Anii ´80 aduc o schimbare radicală aşa cum afirmă Burt Ovrut, profesor la Universitatea din Pennsylvania: „S-a crezut încă de când a luat naştere fizica că materia este făcută din particule. Acum ne-am schimbat acest punct de vedere. Acum credem că materia este făcută din corzi mici.” Aşa a apărut teoria stringurilor care spune că particulele sunt de fapt corzi mici invizibile, din care emană materia precum muzica din corzi: „dacă o ciupeşti (coarda) într-un anumit fel, obţii o frecvenţă anume, dar dacă o ciupeşti în alt fel, poţi obţine mai multe frecvenţe, aşa ai note diferite.”(Burt Ovrut) Michio Kaku, profesor la City University din New York spune că „universul este o simfonie, iar legile fizicii sunt armonii ale unei super-corzi.”
Aplicarea teoriilor din fizica cuantică duce şi la concluzia că particula este într-o permanentă vibraţie, aşa cum corzile vibrează Pe această bază s-a emis „teoria corzilor” potrivit căreia materia este rezultatul emanaţiei corzilor ce vibrează.


Există şi teoria „supragravitaţiei” care a fost necesară şi a apărut pentru a se demonstra de ce forţa de gravitaţie este o forţă prea mică în raport cu alte forţe (de ex în raport cu forţa electromagnetică – un ac poate fi atras cu mare uşurinţă de pe o masă) deşi, în Univers se manifestă ca o forţă deosebit de mare dar şi a-tot-cuprinzătoare. S-a ajuns la concluzia că gravitaţia se „scurge” într-un Univers paralel şi deci că forţa ce rămâne în Universul nostru este mult diminuată.
Fizicienii ce au studiat gravitaţia au ajuns la concluzia că există cel puţin un Univers paralel cu al nostru, pentru că altfel nu ar avea unde să se scurgă o parte din gravitaţie.


TEORIA MEMBRANEI - TEORIA M

Teoria M este ultima versiune la teoriile corzilor.

Ambele teorii – a corzilor şi a supragravitaţiei - au condus la dezvoltarea „teoriei membranei” sau Teoria M şi au permis concluzia că în lumea reală trebuie să fie mult mai multe dimensiuni decât cele trei + una din Universul nostru şi că deci sunt mai multe Universuri; s-a ajuns la o concluzie acceptată că există chiar şi a 11-a dimensiune. Toată materia din Univers era conectată la o singură structură imensă: membrana. Această nouă teorie a primit numele Teoria M de la membrană şi a impulsionat din nou căutarea explicaţiei pentru toate lucrurile din Univers

De ce nu pot fi văzute, sesizate celelalte dimensiuni aşa cum cunoaştem lumea în cele trei dimensiuni spaţiale şi una temporală? Un răspuns posibil ar fi cel dat de principiul antropic[2] care poate fi rezumat aşa: „Noi vedem universul în acest fel, deoarece existăm[3] Conform principiului antropic-versiunea „tare”, există fie mai multe universuri diferite, fie mai multe regiuni diferite ale unui univers unic, fiecare cu propria sa configurare iniţială şi, poate şi cu propriul său set de legi ale ştiinţei. În cele mai multe dintre aceste universuri, condiţiile nu vor fi propice pentru dezvoltarea unor organisme complicate aşa cum suntem noi, oamenii.[4]

Rezultă că noi nu putem observa, nu putem sesiza existenţa unor alte universuri cu mai multe dimensiuni decât cele trei spaţiale şi una temporală. Dar asta nu înseamnă că ele nu pot exista! Dar nici nu înseamnă că există! Poate îndrăznesc prea mult dacă afirm că suntem – într-un anumit fel - în situaţia de a fi „confirmat” principiul de incertitudine postulat de fizica cuantică!


Ce se ştie însă despre a 11a dimensiune?

S-a descoperit repede că se lungeşte la infinit, dar este foarte mică în lăţime, mai precis ea măsoară un milimetru împărţit la 10 cu 20 de zerouri, după cum spune Burt Ovrut. În acest spaţiu misterios pluteşte universul nostru membrană, iar în curând a apărut o nouă idee, aceea că la capătul opus al dimensiunii 11 se află un alt univers-membrană care pulsează.

Fiecare dimensiune are realitatea ei.
Unele dimensiuni sunt microscopice.
A 11-a dimensiune este plină de membrane.
A 11-a dimensiune este deosebit de îngustă ( de ordinul a o milionime dintr-un mm dar este foarte lungă.
Întregul nostru Univers este o membrană.

Teoria M postulează că Big Bangul are la bază Universuri paralele.

Nu toate Universurile au viaţă.
Unele din Universuri n-au materie.
Membrana este egală (formează, cuprinde) un UniversÒ.
Fiecare Univers are propriile legi.
Există deci Multivers.

Teoria M este o teorie supersimetrică şi este consistentă într-un spaţiu cu unsprezece dimensiuni din care şase dimensiuni sunt prea mici pentru a fi văzute.

Teoria M vine cu ceva in plus: unele din aceste dimensiuni ar putea fi foarte mari, chiar infinite.
Teoria M demonstrează că:
- membranele existente în diferite Universuri şi în diferite dimensiuni sunt ondulatorii;
- membranele existente în cea de a 11-a dimensiune se depărtează sau se apropie una de alta;
- atunci când s-a produs o coliziune între două puncte situate în două membrane diferite, ciocnirea a produs o explozie de o intensitate şi putere deosebită; o asemenea coliziune a constituit de fapt Big Bangul Universului nostru.
- Big Bangul este rezultatul întâlnirii (coliziunii) a două lumi paralele.
- membranele din cea de a 11-a dimensiune au unduiri; când se întâlnesc punctele din două membrane se naşte materia – în cazul nostru prin Big Bang!
Cercetătorii au fost cuprinşi de frenezia universurilor paralele existente în a 11-a dimensiune, care păreau să rezolve probleme vechi de secole.

Şi cum arată aceste universuri paralele?


Fizicienii spun că ele variază în forme (de la binecunoscuta „doughnut”-gogoaşa cu gaură la mijloc, până la „coli de hârtie”), dimensiuni şi caracteristici: „într-un alt univers protonul poate să fie instabil, caz în care atomii se pot dizolva, iar ADN-ul nu se poate forma şi astfel în aceste universuri nu poate exista viaţă inteligentă. Poate că este o lume de electroni şi electricitate, poate un univers de fulgere şi neutrini, dar fără materie stabilă.” (Michio Kaku). Dar dacă doar pe o fracţiune din aceste universuri se dezvoltă viaţa, vom avea un număr infinit de universuri în care trăiesc civilizaţii.
Astronomul Neil Turok: „Big Bang este consecinţa întâlnirii dintre două universuri paralele.”
Când universurile paralele se lovesc, ele nu se lovesc uniform pe toată suprafaţa şi concomitent, ci în puncte diferite şi la momente diferite în timp. Aşa se explică naşterea universului în forma pe care o cunoaştem noi, cu ajutorul teoriei membranei.

Prin teoria membranei s-a putut găsi un răspuns - privind originea Big Bangului şi implicit se referă la momentele dintre Explozia Iniţială şi momentul 10-35 secunde după Big Bang, inexplicabile până la această teorie.


St. Hawking a prezentat la o întrunire ştiinţifică dedicată găurilor negre - în care s-au prezentat argumente pro şi contra teoriei „paradoxul informaţiei” - o nouă variantă a ipotezei conform căreia găurile negre înghit informaţii.
Conform celor susţinute de Stephen Hawking, în cazul găurilor negre informaţia dispare – deci apare paradoxul informaţiei. Prin dispariţia găurilor negre dispare şi informaţia deşi, conform teoriei cuantice, informaţia nu dispare niciodată. Dacă se ia în considerare dispariţia informaţiei odată cu dispariţia găurilor negre, rezultă că nu se poate şti ce a fost în trecut (din lipsa unor informaţii determinate de dispariţia găurilor negre), iar viitorul este de asemenea incert tot din această cauză.
Noua variantă, în esenţă, constă în:
- Sunt multe universuri paralele; sunt universuri alternative, în sensul că pot avea sau nu găuri negre; sunt universuri cu sau fără găuri negre.
- Toate universurile cu găuri negre sunt anulate/anihilate de universurile fără găuri negre.
- Deci trebuie studiat complexul de universuri: cu şi fără găuri negre.
În acest fel Hawking consideră că a rezolvat paradoxul.
Această nouă teorie a lui Hawking n-a fost documentată.
Acum, savantul încearcă să consolideze ideea cu calcule matematice.

Este de subliniat că toate teoriile expuse mai sus sunt susţinute prin calcule ce încă n-au fost contestate. Toate afirmaţiile pot fi riguros, exact calculate matematic şi demonstrate ştiinţific.

Marele asalt asupra cunoaşterii lumii reale continuă cu înveşunare şi atacă „la baionetă” ştiinţa clasică cu unicul Univers născut din voinţă divină, lumea tridimensională şi unicitatea ei şi altele asemenea.

Acum se nasc bazele multiuniversalităţii.





Universuri multiple


Cea mai recentă noţiune introdusă de cercetători este cea a universului multiplu-„multiverse(uri)”. Acesta „ar putea conţine un număr infinit de universuri, fiecare cu legi diferite ale fizicii. Probabil că în fiecare moment au loc Big Bang-uri. Universul nostru coexistă cu alte membrane, alte universuri care sunt de asemenea în expansiune. S-ar putea ca universul nostru să nu fie decât un balon plutind într-un ocean de alte baloane.” (Michio Kaku)
Fizicienii mai fac un pas înainte şi îşi propun să creeze un univers în laborator care să nu afecteze şi să nu acapareze teritoriul Universului nostru.
Alan Guth spune că momentul în care vom crea universuri în subsolul casei noastre nu este chiar atât de departe şi de neconceput, iar că procesul nu pune în pericol propriul univers.

În stadiul actual în care a ajuns astrofizica, în baza teoriei cuantice, faţă de rezultatele teoretice pe care formulele şi calculele matematice ce au fost prezentate de oamenii de ştiinţă adepţi ai unora sau altora din teoriile cosmgonice se menţin ca fiind actuale unele întrebări încă neelucidate:
- Există vreun argument al fizicii teoretice pentru a crede în existenţa altor universuri fundamentale inobservabile?
- Există cumva alte universuri cu legi fizice implicând alte consecinţe pentru inflaţia cosmică?
- Este justificată utilizarea
principiului antropic pentru a rezolva dilemele cosmologice globale?


Sorin302




Surse:

Stephen Hawking – O mai scurtă istorie a timpului, 2007, ed Humanitas


Wikipedia

http://www.bbc.co.uk/science/

Presa scrisă şi vizuală

Note
[1] Cu litere italice de culoare albastră sunt considerentele mele, spre deosebire de majoritatea textului care este extras din sursele arătate la sfârşitul articolului. SA

[ 2] Fenomen antropic = fenomen datorat acţiunii omului.....

[3] St. Hawking – O mai scurtă istorie a timpului pg 145 şi următoarele

[4] Ibidem pg 146

http://www.bbc.co.uk/science/horizon/2001/parallelunitrans.shtmlÒ
Rezultă că un Univers poate avea dimensiuni microscopice

joi, 20 noiembrie 2008

Retrospectiva Nobel: Marile descoperiri ştiinţifice ale secolelor XX -XXI


Stăpânirea universului şi a legilor lui, precum şi cunoaşterea omului şi a felului în care funcţionează organismul uman sunt mizele majore pornind de la care se nasc noi teorii, se infirmă paradigme până atunci infailibile şi se alocă fonduri importante laboratoarelor de cercetare.
Secolul XX este unul al marilor descoperiri ştiinţifice, fie că vorbim de fizică, chimie sau ştiinţe medicale. Este epoca în care fizica atomică este fundamentată ca ştiinţă, apar idei revoluţionare asupra relativităţii, se descoperă noi galaxii şi noi medicamente, se construieşte microprocesorul, iar genetica ia amploare.

Teorii de Nobel: relativitatea, explozia atomică şi tranzistorul.

În 1895, Röntgen descoperă razele X, în jurul cărora se vor articula preocupările ştiinţifice ale primului sfert al secolului XX. Numeroase teorii asupra lumii au apărut de-a lungul istoriei, dar nici una dintre ele nu a fost la fel de seducătoare ca cea a începutului de secol XX, a fizicianului german Albert Einstein.

În 1917, acesta formulează teoria relativităţii generale, primind distincţia Nobel patru ani mai târziu. În 1913, Niels Henrik David Bohr vorbeşte despre primul atom cuantic, primind Nobelul în 1922.A doua jumătate a secolului XX este dedicată fizicii nucleare. Fisiunea nucleară este descoperită de O. Hahn (premiul Nobel pentru chimie, 1944) şi F. Strassmann în 1938, dar va lua amploare abia în cel de-al doilea război mondial, odată cu proiectul Manhattan (1945) şi exploziile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki. După prima explozie nucleară, fizicienii au început să caute metode de domesticire a acestei surse de energie.William Bradford Shockley, John Bardeen Walter şi Houser Brattain se întâlnesc în laboratoarele Bel Telephone. Ajutaţi de modelele fizicii cuantice, cei trei reuşesc să creeze în 1947 un nou dispozitiv, pe care ei îl numesc persistor (ca amintire a eforturilor persistente pe care le-au făcut), pentru care primesc Nobelul în 1956. Fusese descoperit tranzistorul. În urma acestor descoperiri, Bardeen continuă studiul asupre supraconductorilor şi ia un al doilea Nobel, în 1972. Descoperirea tranzistorului a revoluţionat lumea modernă, înlocuind triodele utilizate până atunci.

Epoca şi bolile ei: Nobel pentru tratament.

Primul laureat al Nobelului în ştiinţele medicale a fost cel care a reuşit să înţeleagă cum poate un organism să creeze propriul antidot pentru boli severe şi incurabile la acel moment: difteria şi tetanosul. Cercetările lui Emil Adolf von Behring au pus bazele imunologiei bolilor bacteriale, continuând munca lui Pasteur, Koch şi Ehrilich. În 1890, Behring şi S. Kitasato şi-au publicat descoperirea că injectarea unor doze graduale de culturi sterilizate de bacili de difterie şi tetanos determină animalele să producă, în sângele lor, substanţe care neutralizează toxinele pe care bacilii le produc (antitoxine).Un an mai târziu, Nobelul este decernat pentru efortul de a combate o altă boală a începutului de secol, malaria. Preocuparea majoră a lui Ronald Ross, medic şi poet, era cea a prevenirii malariei în diverse zone ale lumii: Africa de Vest, zona Canalului Suez, Grecia, Cipru şi cele afectate de primul război mondial.În 1904, Nobelul ajunge la un adevărat deschizător de drumuri în psihologia medicală, rusul Ivan Petrovich Pavlov. După ce a cochetat cu teologia, Pavlov conduce, din 1890, Departamentul de Psihologie al Institutului de Medicină Experimentală. Canadienilor Frederick Grant Banting şi John James Richard Macleod li se recunoaşte de către Comitetul Nobel, în 1923, meritul de afi izolat insulina, descoperind tratamentul diabetului zaharat.Jumătatea secolului XX este marcată de o mare descoperire a medicinei: antibioticele. Comitetul Nobel nu a putut ignora un cercetător ca Selman Abraham Waksman (premiul Nobel, 1952), inventatorul mai multor antibiotice, actinomicina (1940), neomicina (1946), streptomicina (1943), neomicina (1948), dintre care ultimele două fiind folosite în tratarea numeroaselor infecţii.

Preocupările savanţilor din medicină s-au orientat treptat către noi ramuri, imunologia şi genetica, în încercarea de a găsi leac bolilor cauzate de deficienţele sistemului imunitar (cancer, HIV). În 1972, Gerald M. Edelman şi Rodney R. Porter primesc Nobelul în medicină, pentru meritul de a fi teoretizat structura anticorpilor, iar în 1974, un grup de trei medici, printe care şi unul de origine română, primesc distincţia Nobel: Albert Claude, Christian de Duve (Belgia) şi George E. Palade (român prin naştere, cercetător în SUA), după ani de cercetări asupra organizării celulelor.

Toate aceste studii de laborator au dus ca Joseph E. Murray şi E. Donnall Thomas (Nobel 1990) să descopere un tratament inovator: transplantul de celule.

În 2006, premiul Nobel pentru medicină şi psihologie a fost atribuit americanilor Andrew Z. Fire şi Craig C. Mello pentru descoperirea "unui mecanism fundamental pentru controlul fluxului de informaţii genetice". Cei doi cercetatori au descoperit un mecanism numit "interferenţa ARN", care poate bloca anumite gene, lucru care poate ajuta la descoperirea unor noi terapii.Premiile Nobel se acordă din 1901, pentru fizică, chimie, psihologie sau medicină, literatură şi pace. Astăzi, Academia Suedeza va anunţa laureatul Nobel pentru medicină.

Sursa: NewsIn

duminică, 16 noiembrie 2008

Unele noţiuni despre MECANICA CUANTICĂ




Articolul se vrea a fi un mănunchi de succinte informaţii privind mecanica cuantică, domeniul de cuprindere, motivele obiective ale apariţiei acestei
cuantă
„revoluţionare” mecanici,
caracteristicile principale, principiile de bază enunţate
de mecanica cuantică, „confruntarea” acesteia cu mecanica clasică. Menţionez că toate informaţiile sunt extrase direct din sursele menţionate la sfârşitul articolului, orice interpretare personală fiind imposibilă, dat fiind nivelul extrem de modest pe care-l am în materie.

Fizicienii – cu deosebire Stephen Hawking – constatând că există diferenţe între teoriile fizicii clasice şi fizica cuantică şi că nici una din acestea nu reuşesc să emită teorii pentru toate fenomenele fizice observate şi observabile, se străduiesc să realizeze o teorie unificată despre tot ce există în univers.
Este de menţionat că mecanica cuantică are multe rezultate concrete empirice, date experimentale, observaţii, stabileşte mărimi fizice, determină teoretic existenţa de particule (particulele virtuale) dintre care unele s-au şi constatat ulterior că există. Pe de altă parte mecanica cuantică nu are forţa teoretică necesară pentru a contura unele fenomene ce evident se petrec în mod real
[1].


Mecanica cuantică este o teorie fizică, care descrie comportamentul materiei la nivelul atomic şi subatomic, fenomene pe care fizica newtoniană şi electromagnetismul clasic nici nu le pot explica.

Astăzi, oamenii de ştiinţă descriu universul în termenii a două teorii parţiale fundamentale – teoria generală a relativităţii şi mecanica cuantică.

Teoria generală a relativităţii descrie forţa gravitaţională şi structura la scară mare a universului, întinzându-se dela câteva mile până la 1024 de mile – adică dimensiunile universului observabil.
Mecanica cuantică se ocupă de fenomene la scară extrem de mică cum ar fi 2,54-12 cm.
Aceste două teorii sunt incompatibile una cu alta; pentru „compatibilizarea” lor trebuie căutată o nouă teorie care să le
înglobeze pe amândouă – teoria cuantică a gravitaţiei.
Conceptele de bază ale mecanicii cuantice au fost elaborate între 1926 şi 1935.
First Gold Beam Collision Events
„În anii 1920, Heisenberg, Erwin Schrödinger şi Paul Dirac au emis teoria mecanica cuantică, bazată pe principiul de incertitudine. Una dintre caracteristicile revoluţionare ale mecanicii cuantice este că, pentru o observaţie dată, ea nu prezice un singur rezultat definit. ......În pofida principiului de incertitudine, nu trebuie să renunţăm la ideea unei lumi guvernate de legi fizice. În realitate, până la urmă, cei mai mulţi oameni de ştiinţă au fost dispuşi să accepte mecanica cuantică tocmai deoarece ea concordă perfect cu experimentul”[2].
Principiul de incertitudine a lui Werner Heisenberg afirmă că nu putem afla simultan, cu precizie oricît de bună, atît poziţia cît şi impulsul unei particule. Explicaţia simplă este că încercarea de a măsura sau restrînge poziţia unei particule afectează impulsul ei şi viceversa.
„Se pare totuşi că principiul de incertitudine constituie o caracteristică fundamentală a universului în care trăim” scrie reputatul fizician Stephen Hawking, cu toate că Einstein a refuzat să creadă în realitatea mecanicii cuantice.



Conform mecanicii cuantice, particulele se comportă în anumite privinţe ca undele (comportare ondulatorie), fizicienii vorbind de dualitatea undă/particulă.
Conform principiului complementarităţii, constituienţii elementari ai materiei cum ar fi electronii sunt entităţi cu chip dublu; ei ne apar:
10 când ca particule de materie solidă
20 când ca unde imateriale.

Toate particulele fundamentale ale materiei se află într-o continuă mişcare ondulatorie, ceea ce înseamnă vibraţie. Potrivit mecanicii cuantice, ele pot fi în două locuri în acelaşi timp.


Spre deosebire de fizica clasică, fizica cuantică a demonstrat că structura, ţesătura Universului este constituită de câmpuri. Câmpurile sunt ceva imaterial, ne fiind nici energie şi nici forţă ci suma efectelor care le crează o particulă elementară.
Astfel, toate obiectele care ne înconjoară nu sunt altceva decât un ansablu de câmpuri (elecromagnetic, gravitaţional, protonic şi electronic).
În mecanica cuantică, se consideră că toate forţele sau interacţiunile dintre particulele de materie sunt purtate de particule.

Teoria cuantică stă în aproape toate cazurile la baza ştiinţei şi tehnologiei moderne cum sunt fizica atomică, fizica stării solide şi fizica nucleară şi fizica particulelor elementare, dar şi ramuri înrudite precum chimia cuantică. Teoria cuantică guvernează comportarea tranzistorilor şi a circuitelor integrate şi constituie baza chimiei şi biologiei moderne.

Există patru forţe ale naturii:
- Forţa gravitaţională care este, de departe, cea mai slabă din cele patru forţe;
- Forţa electromagnetică; forţa electromagnetică dintre doi electroni este de cca 1042 de ori mai mare dcât forţa gravitaţională;
- Forţa nucleară slabă;
- Forţa nuclară tare.



Numai teoria gravitaţiei – relativitatea generală rămâne singura teorie necuantică: ea nu ia în seamă principiul de incertitudine.

În 1976 a fost sugerată o soluţie posibilă, numită supergravitaţie, pentru a combina relativitatea generală cu principiul de incertitudine. Această teorie „supragravitaţiei” [care se bazează pe faptul că forţa gravitaţională este mult prea mică în raport cu alte forţe (de ex cu forţa electromagnetică) deşi în Univers se manifestă ca o forţă deosebit de mare dar şi a-tot-cuprinzătoare] a postulat că gravitaţia se scurge într-un Univers paralel şi că forţa gravitaţională ce rămâne în Universul nostru este mult diminuată.

Apoi, în 1984 s-au impus aşa-numita teorie a corzilor precum şi teoria membranei.

* * *
Teoria / fizica cuantică a permis unor cercetători fizicieni să emită o serie de teorii referitoare la cauza care a determinat Big-Bang-ul. Demonstraţiile făcute în cadrul şi pe baza teoriei fizicii cuantice precum că o particulă poate fi detectată în două locuri în acelaş timp – de unde concluzia că că particula este într-o permanentă (continuă) vibraţie – a permis ideea că spaţiul şi timpul sunt abstracţiuni, iluzii.

Sorin302

Surse:
St. Hawking – O mai scurtă istorie a timpului


Wikipedia


[1] Textele cu font italic şi în culoare albastră reprezintă sinteze făcute de mine - SA
[2] din O mai scurtă istorie a timpului.- St.Hawking, pag 104-105

joi, 30 octombrie 2008

UN IMPERATIV: SCHIMBURI DE ENERGIE POZITIVĂ CU SEMENII ŞI CU NATURA


O temă incitantă şi actuală este
- transmiterea de fiecare din noi de emisii de energie pozitivă către celelalte fiinţe şi către natură concretizate în atitudini, gânduri şi sentimente de apreciere pozitivă, de dragoste, de compasiune, de armonie şi de înţelegere
precum şi
- răspunsul ce-l primeşti la aceste semnale de la semeni, de la natura însăşi;
- dacă sau în ce măsură „ţintele” mesajelor noastre pozitive dau un răspuns pe măsură prin manifestări-replică pozitive.



Menţionez că subiectul abordat a mai fost – sub diverse alte forme – dezbătut şi în alte materiale postate pe blogul SORINACH.


Există teoria potrivit căreia toate sistemele naturii [îndeosebi acelea ce caracterizează VIUL] sunt constituite dintr-o sumă de energii şi că aceste sisteme sunt „deschise” în sensul că se fac între ele permanent schimburi energetice şi de informaţii.
Pe această bază, din numeroasele cercetări şi experimente făcute, s-a tras concluzia că, oferind sau transmiţând semenilor şi naturii vii energie pozitivă, primeşti la rândul tău energie pozitivă sub diverse forme.
Adică, gândurile şi acţiunile pozitive ale unui om se întorc înapoi la el printr-o altă fiinţă sau printr-o „coincidenţă” care reprezintă un rezultat a ceea ce am transmis anterior mediului.
Un asemenea „schimb” echivalent ar putea fi şi baza unor proverbe de largă circulaţie şi îndelung verificate prin experienţa a sute de generaţii:
- bine faci, bine găseşti;
- ajută, ca să te ajuţi;
şi, prin extindere: cine sapă groapa altuia, cade el în ea.




De curând, pe internet, s-a difuzat un documentar deosebit despre memoria apei ("Apa").[1]
Nu atât descoperirile oamenilor de ştiintă impresionează în acest documentar, cât mesajul de iubire care răzbate dincolo de el, împreună cu sentimentul de unitate energetică şi de responsabilitate individuală pe care îl avem faţă de omenire, natură şi tot ceea ce ne înconjoară, pe care le însufleţim şi le influenţăm prin ceea ce gândim.




ENERGIE


Aşa cum spunea un rabin în documentar, toate gândurile şi acţiunile mele negative se întorc înapoi la mine printr-un alt om sau printr-o "coincidenţă", care reprezintă nu o formă de pedeapsă, ci un rezultat a ceea ce am transmis anterior mediului. Privit la scara întregii ţări şi a întregii lumi, acest proces ne defineşte azi ca omenire şi ne reflectă în cele mai mici detalii.
De la energia gândurilor pe care o trimitem unii către alţii, între parteneri, între părinţi şi copii, între rase şi religii diferite, între ţări şi comunităţi, de pe poziţii competitive şi agresive şi până la energia care se întoarce în valuri înapoi la noi, prin bucuriile sau dezamăgirile noastre, prin "norocul" sau "ghinionul" întâlnite, toate sunt de fapt reprezentări ale aceleiaşi forţe energetice din care suntem cu toţii alcătuiţi.
De altfel, legea atracţiei energetice care funcţionează pe principiul similarităţii contribuie întotdeauna la echilibrarea energiilor. În documentar se vorbea chiar despre anumite zone care sunt mai predispuse la asemenea situaţii, precizându-se că acolo unde oamenii emit o vibraţie mai joasă (înjură mai mult, au gânduri negative – teamă, furie, ură, etc. sau ascultă o muzică dăunătoare – heavy metal ) energia produsă creează dezechilibre majore.

IMPLICARE
Tot în film se face referire şi la puterea cuvintelor pozitive. Gândurile de iubire transmise celorlalţi, toleranţa şi compasiunea sunt garanţia modificării structurii energetice umane şi implicit a evenimentelor în care omul este implicat. Impactul nostru asupra celorlalţi, dar şi asupra situaţiilor prin care trecem este uriaş şi greu de înţeles pentru un sceptic şi poate şi mai greu de digerat atunci când oamenii de ştiinţă demonstrează aceasta, fiindcă nu toţi oamenii sunt pregătiţi să îşi însuşească responsabilitatea enormă pe care o au faţă de propria viaţă, faţă de a altora.
Atunci când câmpul electromagnetic al inimii umane emite iubire, totul se transformă miraculos în ceva benefic, deopotrivă pentru cel care emite, cât şi pentru cel care recepţionează.
În documentar se subliniază că nu atât gândul bun este generator de beneficitate, cât intenţia şi credinţa, care pot modifica complet structura energetică a tot ceea ce există. Puterea gândului pozitiv este incomensurabilă atât pentru persoană, cât şi la nivel de societate, generând procese globale, din perspectiva planetei.
Transmiţând iubire naturii şi oamenilor o vom primi apoi în inima noastră, întorcându-se energetic.

* * *

S-ar putea trage o concluzie din această trecere în revistă a cuprinsului şi mesajelor transmise de documentarul „APA”: dacă vrem să ne fie bine, dacă vrem ca natura să „colaboreze” cu noi în creierea unui climat echilibrat, tonifiant şi plin de energie precum şi a unei atmosfere de bine şi mulţumire, este indicat să transmitem tuturor energie pozitivă şi să îndepărtăm atitudinile şi gândurile de ură şi vrajbă.

Sorin302












[1] Sursa: www. Jurnalul.ro – din 22 oct 2008 : extrase din articolul scris de Daniela Dumitriu

vineri, 24 octombrie 2008

Misteriosul şi potentul nostru creier.


Un fel de muşchi al minţii: astfel poate fi considerat creierul – altfel, definit drept „centrul de comandă” al organismului nostru. Ceea ce este unanim acceptat, ar fi că el trebuie antrenat permanent, pentru a-l menţine în formă.

Cu aproximaţie, doar 10% ar fi procentul folosirii creierului de către om, părere împărtăşită în mod frecvent; printre cei ce au propagat această teorie se află şi un savant al cărui (re)nume ar trebui să se afle mai presus de orice suspiciune: Albert Einstein.

Sunt însă voci care contestă această teorie, îndeosebi pentru că s-a demonstrat că în timpul activităţii normale se foloseşte întreaga reţea de neuroni existentă precum şi pentru faptul că, dacă numai 10% creierul ar fi activ, majoritatea victimelor unui accident vascular cerebral ori ale unui traumatism cranian nici măcar nu şi-ar da seama de suferinţa respectivă.
Aşa cum au dovedit şi tehnicile de imagerie moderne, practic noi ne folosim toţi neuronii, dar nu pe toţi în acelasi timp.

Folosirea creierului numai în proporţie de cca 10% este contestată şi pentru că, din punct de vedere evolutiv, o specie precum cea umană nu ar fi motivată să aibă un organ atât de voluminos şi de „gurmand” (creierul nostru consumă, singur, o cincime din oxigenul şi din glucoza de care are nevoie organismul), doar ca să lase 90% din el în voia sorţii.[1]

O altă „performanţă” a creierului intens cercetată este aceea că în timpul somnului se „digeră” ceea ce am invăţat. Acesta este un lucru demonstrat pe baza imageriei cerebrale: în timpul somnului paradoxal, regiunile creierului implicate în procesul de învăţare sunt puse la treabă. Fapt ce pare să indice că informaţiile înregistrate înainte să ne culcăm sunt din nou trecute în revistă în timpul nopţii.
Dar somnul nu ajută numai memoria, ci si perspicacitatea si creativitatea. S-a demonstrat acest lucru, arătându-se că o problemă dată spre rezolvare mai multor voluntari, care nu fusese rezolvată într-o zi oarecare, a fost soluţionată după o noapte de somn bun.

Puterile nestiute ale creierului uman.

Savantul australian, profesorul Allan Snyder, care a inventat în urmă cu câţiva ani o cască magnetică şi recent a pus-o în practică, susţine că ceea ce el a imaginat şi realizat va da posibilitatea de a produce creativitatea „la comandă”. Inventia la care ne referim, această minune tehnologică, vizează descătuşarea uimitorului potenţial al creierului uman prin intermediul unor mici impulsuri magnetice care modifică radical felul in care acest organ funcţionează şi determină obţinerea de rezultate excepţionale la testele de inteligenţă. Prof. Snyder promite că tehnica va fi îmbunătăţită, astfel încât va fi suficient ca orice om aflat în pană de inspiratie să şi-o aseze pe cap pentru ca „muza” sa sosească urgent...

De asemenea, această „cuşmă” poate îmbunătăţi abilităţile artistice şi capacitatea de memorare la doar câteva minute după ce subiectul şi-o asază pe cap.

Experimentele ingeniosului savant australian Allan Snyder.

Cercetatorii de la Universitatea Sidney au cerut unui numar de voluntari să citească un text şi să deseneze din memorie un câine, un cal şi o figură umană; ulterior, subiecţilor li s-a pus pe cap casca magnetică, prin intermediul căreia emisfera stângă, ce oferă o perspectivă de ansamblu asupra celor întâmplate in jurul nostru, a fost inhibată, iar emisfera dreaptă, responsabilă de reţinerea amănuntelor, lucrurilor de fineţe – stimulată. După ce au ţinut cuşma minune pe cap doar 15 minute, voluntarii au putut să deseneze cu mai multă acurateţe imaginile văzute şi să observe, in text, două greşeli pe care le trecuseră anterior cu vederea.

Alt test a vizat numărarea rapidă a unor puncte negre, apărute pe ecranul unui computer. Purtarea caştii magnetice timp de o ora le-a permis subiecţilor să dea răspunsuri corecte şi mult mai rapide decât cele oferite înainte de a o fi pus pe cap. Tehnica, numită stimulare magnetica transcraniană, a dat rezultate promiţătoare si in tratamentul unor boli precum depresia sau schizofrenia. Deşi nu s-a evidentiat in mod clar de ce apar aceste transformări, este evident că impulsurile magnetice permit unor regiuni cerebrale puţin active să se evidenţieze, fiind vorba mai ales de ariile responsabile de detaliile aparent ascunse.

„Sunt convins ca fiecare dintre noi are in creier o maşinărie de care nu este conştient şi care poate realiza lucrări de artă extraordinare, calcule matematice complexe şi poate releva o memorie fabuloasă. Scopul nostru final este sa realizăm un dispozitiv care să declanşeze creativitatea la momentul dorit şi in domeniul dorit – matematica, arta, memorizare”, precizează prof. Snyder.


* * *
Prin relatarea acestei invenţii, acestor cercetări şi experimentări, acestor rezultate cu totul remarcabile şi deschizătoare de drumuri către potenţializarea capabilităţilor creierului uman, se dă, cred eu, încă un răspuns scepticismului celor care contestă posibilitatea ca mintea noastră – creierul nostru să nu fie folosit, încă, la capacitatea sa programată.
Este ceea ce susţineam şi cu ani în urmă când încă nu existau asemenea puneri în evidenţă ale posibilelor performanţe ale creierului.

Sorin302

Sursă: http://www.revistamagazin.ro/


[1] Problematica rezervei de 90 % din capacitatea creierului este abordată şi în articolele „Despre neuroni şi creier” din 23 mart 2007 şi „Rezerve ale corpului uman”din 11 aug 2007 publicate pe blogul SORINACH – Yahoo! 360°